La mulţi ani, Giuleşti drag!

Giuleştiul nostru împlineşte astăzi 74 de ani. Aproape trei sferturi de secol. O viaţă de om. O viaţă de stadion, mai bine zis. A trecut prin multe bătrânul. A văzut de toate, a trăit momente pe care orice alt stadion din lume ar fi invidios, chiar şi cele celebre, din campionatele mari. Giuleştiul n-a avut nevoie de un campionat mare pentru a simţi gustul fotbalului, pentru că a avut Rapidul, pe care cu căldură l-a primit în braţele sale, pe 10 iunie 1939. Atunci a început povestea minunatei simbioze dintre o echipă magică şi tribunele de lângă teatru, de lângă şine, de lângă iubire. Giuleştiul a trecut prin multe, dar, chiar dacă a ajuns la bătrâneţe, cu siguranţă mai are multe de văzut.

Giuleştiul nu e orice stadion. Nu e un simplu punct pe o hartă fotbalistică. Nu e un loc unde doar se joacă fotbal şi spectatorii aplaudă. În Giuleşti se trăieşte. Mai mult decât oriunde. De cum zăreşti semeţele nocturne sprijinite-n ceruri, inima îţi tremură. Mergi pe trotuar, cu steagul sus, fluturând în aerul din ce în ce mai vişiniu. Ai fularul la gât şi nimic nu mai contează. Când Giuleştiul e aproape, toate gândurile şi amintirile care nu au legătură cu Rapidul îţi evadează instantaneu din memorie. Îţi dedici sufletul Rapidului. Pentru că, în cele două ore petrecute în Giuleşti, nimic nu mai contează.

În Giuleşti, istoria se scrie cu cerneala nebuniei, condeiul desenând traiectorii nemaivăzute prin văzduhul nostalgic, cu driblinguri scoase din pălărie şi cu suflete abia ţinându-şi echilibrul între agonie şi extaz. A văzut multe Giuleştiul şi anii au trecut peste el. Se vede cu ochiul liber. Însă, chiar dacă fizic nu mai are nimeni grijă de el, spiritul său a rămas la fel de viu ca întotdeauna. Viaţa a aruncat multe asupra Giuleştiului, dar el a rezistat. A rezistat datorită spectacolului, magiei, nebuniei cu care bolnavii de Rapid l-au cotropit în mii de meciuri. Giuleştiul ne-a dus în cărcâ 74 de ani. Doamne, câte ar povesti, dacă ar avea gură să vorbească. Câte cărţi s-ar scrie de pe urma şoaptelor lui, născute din vremuri.

Giuleştiul va continua să existe. Chiar şi atunci când nu va mai fi fizic, el va exista în sufletele noastre. Spiritul lui va dăinui, pentru că spiritul nu moare niciodată.

La mulţi ani, bătrâne Giuleşti! Rămâi pe veci o casă a sufletelor noastre.

Giuleşti, ploaie, tristeţe, renaştere

Trebuie să înceapă meciul în Giuleşti şi tribunele sunt goale. Uneori, viaţa e mai absurdă decât pot pricepe. Încă aştept să năvălesc în peluză, după minutele de frustrare petrecute la coadă, să-mi îmbrăţişez fraţii şi surorile vişinii şi să-mi dreg vocea pentru concertul nebun pe care îl vom da împreună. Dar sunt acasă. Sunt departe de Rapid. Sunt departe de acel loc în care mă simt mai viu ca oriunde în altă parte. Degeaba mi-am luat şapca şi fularul, stau pe mine ca pe manechinele din vitrină. Mă vede tata. “Iar pleci?” “De data asta, nu…” Începe meciul, dar liniştea Giuleştiului mă zgârie pe suflet, aşa că îmi pun galeria pe fundal, ca să-mi mai aline suferinţa. Cum să nu ne luăm rămas bun de la Rapid? Cum? Ridic eşarfa, dar e doar un reflex. Era momentul imnului nostru minunat. Îl fredonez involuntar în vârful buzelor. Rapidul joacă pentru ultima oară. Dar va renaşte.

În Giuleşti, apa toarnă din nori, scurgându-se pe scaunele ce aşteaptă în zadar să fie călcate de nebunii frumoşi. Galeria din Ceruri suspină. Aşezaţi frumos în tribunele din Rai, Moţu Pittiş, Puiu Călinescu, Sandu Neagu, Rassie, împreună cu ceilalţi mulţi, prea mulţi, Doamne, îşi pun fularele şi cântă. De acolo de sus, şi ei ştiu că e ultimul. Dar ei sunt mai liniştiţi, Dumnezeu le-a promis că va ţine Rapidul în viaţă şi de la anul. Noi, aici pe pământ, suntem plini de îndoieli. Dar şi de speranţă. Am încercat cu toţii să ne imaginăm cum ar fi viaţa fără Rapid şi ori nu am reuşit, ori ne-am speriat de îngrozitoarea privelişte a unei lumi fără vişiniu. Aşa că ne-am refugiat în speranţă. Ba, mai mult, în nădejde. Cumva, ştim şi noi că Rapidul va mai fi.

A fost ultimul. Vă vine să credeţi? Am părăsit Liga I pe o ploaie torenţială, cu un gol fantastic marcat de Herea, cu o bară frumoasă a lui Pancu, aflat, poate, la ultimul meci în tricoul care îi e cel mai drag, cu tribunele goale, aşa cum va fi şi campionatul ăsta nenorocit, de la anul. Gol, gol, gol. Fără Rapid înseamnă fără viaţă. Fotbalul românesc mai respira doar prin nebunia Giuleştiului. Atât. Restul, nici măcar puşi la un loc nu pot umple golul lăsat de Rapidişti în Liga I. Acest campionat îşi merită soarta. Atunci când calci fără milă pe flori, rămâi cu grădina plină de goliciune şi buruieni. Mai răsare timid câte-o petală, la Ploieşti, poate şi la Cluj, dacă “U” va reuşi la TAS, deşi e puţin probabil. În rest, au cam dispărut toate galeriile adevărate din Liga I. Au rămas doar satele, comunele, echipele fantomă, răsărite de nicăieri, şi echipele comuniste, dar ele au spectatori, nu suporteri. Fotbalul românesc era oricum pe aparate, dispariţia Rapidului de pe prima scenă nu face decât să le scoată din priză.

Şi acum, să lăsăm mizerabilul campionat, ce se va scufunda cu totul în câţiva ani, şi să revenim la Rapidul nostru. Un Rapid pe care îl iubim indiferent de liga în care joacă. Este, poate, cel mai important lucru care trebuie să sălăşluiască în sufletele noastre, în aceste momente grele. Să nu uităm că dragostea pentru alb-vişiniu nu are criterii, nu are condiţii, nu are oprelişti. E o dragoste pură, ce vine din adâncurile unei istorii pline de Momente. Da, Momente, cu “M” mare, pentru că asta oferă Rapidul, an de an. De-aia ne-am îndrăgostit nebuneşte de el, de-aia suntem în stare de cele mai mari sacrificii, doar ca să fim acolo unde joacă, de-aia nu putem măcar concepe în minţile noastre un viitor fără fulare şi steaguri. Cineva spunea că iubirea adevărată e aceea a cărei inexistenţe nu poate fi concepută. Viaţa noastră îşi pierde din sens fără Rapid.

Până acum, n-a existat moment greu în istoria Rapidului peste care el să nu poată trece, şi au fost mai multe decât în oricare altă parte. Acesta este cel mai greu. Dar eu sunt convins că îl vom depăşi. Când Dumnezeu a pus Rapidul pe şine, în 1923, nu i-a dat o destinaţie finală. Rapidul nu va fi omorât nici de Copos, nici de Taban, nici de Dragomir, nici de Sandu. Numai Dumnezeu Însuşi ne poate lua Rapidul. În rest, orice forţă pământeană e prea slabă pentru a înfrunta Giuleştiul. Vom trece cu bine de clipele grele ce urmează, dar cu o condiţie: să fim uniţi. Rapidul e bolnav, iar noi suntem singura lui familie. Aşa că trebuie să lăsăm orice altceva deoparte pentru a fi lângă el, oferindu-i toată iubirea de care are nevoie pentru a ieşi cu bine din această încercare. Noi suntem Rapid, nu uitaţi asta.

La finalul partidei, Pancu a sărutat gazonul ud. Poate pentru ultima oară, poate nu. După meci, a spus că ar mai juca un an, dar numai în Liga a II-a. Doamne, am fi de neoprit cu Pancone în teren, cu nebunii în tribune. A fost meciul 200 pentru această legendă vie a Giuleştiului. Dacă te hotărăşti să nu mai continui, eu vreau să îţi mulţumesc de pe acum, Pancone, pentru tot ce ne-ai oferit în aceşti ani minunaţi. Îţi mulţumesc pentru execuţiile memorabile, pentru barele frumoase, pentru pumnul pe care l-ai bătut de-atâtea ori în piept. Îţi mulţumesc pentru modul exemplar în care te-ai comportat în teren şi în afara lui, îţi mulţumesc pentru spiritul tău inconfundabil. Îţi mulţumesc că ne-ai dăruit atâţia ani frumoşi. Eu îmi doresc ca el să mai continue un an. Nu se cade ca Pancone să agaţe ghetele într-un Giuleşti gol. E prea trist, prea nedrept. Pancu al nostru trebuie să părăsească Giuleştiul în aplauze, înconjurat de lacrimile şi iubirea suporterilor care l-au adorat atâţia ani de zile. Adio, dar mai rămâi, Pancone.

Dumnezeu ne încearcă. Mai mult decât pe alţii. Mult mai mult. Eu văd în situaţia de azi o ocazie de a-mi testa iubirea de Rapid. Cred că asta trebuie să vedem cu toţii. Doar în suferinţă ne putem da seama dacă merităm cu adevărat să ne numim Rapidişti.

Ne vedem la anul, acolo unde va fi Rapidul.

Despre lacrimi, despre speranţă, despre nebunia noastră

S-a dus şi ultimul meci din Liga I în care am cântat pentru Rapid. Pentru moment, bineînţeles, pentru că vom reveni, şi încă cum. Am mers la Mediaş cu bucurie în suflet, chiar dacă ştiam că e ultima oară. Pe mine nu mă întristează sfârşiturile, pentru că ştiu că urmează noi începuturi. După un drum lung, am ajuns la stadion târziu, intrând abia după golul lui Herea, pe care l-am auzit din glasurile fraţilor vişinii, în timp ce alergam disperat în căutarea porţii de acces. Îmi pare rău că am ratat ultima şansă de a sări pe scaune pentru un gol de-al Rapidului meu, dar asta e viaţa. Mai important e ca Rapidul să existe în continuare, ca să ne putem bucura şi în anul ce va veni de nebunia unui gol. Ce frumos ştim să ne bucurăm, de parcă fiecare gol aduce Liga Campionilor în Giuleşti, în ultima secundă a finalei. Rapid a făcut egal la Mediaş, în ultimul meci de Liga I jucat cu nebunii alături. Dar viitorul e tot vişiniu.

Lacrimile vărsate de Rapidişti la finalul meciului m-au întristat, dar m-au şi bucurat în acelaşi timp. M-au bucurat pentru că sunt dovada iubirii nemăsurate pe care noi o purtăm Rapidului. Unde există lacrimi, există viaţă, există speranţă, şi, cel mai important, există iubire. Şi cum altfel să trăiască Rapidul, decât din dragostea nebună a suporterilor? Noi, ăştia care vom urma echipa şi în Liga a II-a, şi în a III-a, şi în a V-a, dacă va fi cazul de aşa ceva, suntem singurii care ţinem Rapidul în viaţă. Ca întotdeauna. Dependent până la Dumnezeu de dragostea pătimaşă a suporterilor, Rapidul merge înainte, ca un cântec fără oprire, într-o noapte caldă de primăvară, în care a bucurat inimi, a smuls lacrimi şi a făurit prietenii. Rapid e singura echipă în stare să creeze pagini de istorie la fiecare meci, celelalte echipe abia dacă scriu câte-un rând. Prin retrogradarea Rapidului, fotbalul românesc a murit. Va reînvia abia atunci când alb-vişiniul va colora din nou prima scenă. Până atunci, noi vom fi vii alături de Rapid. Oriunde va fi el.

Cine ştie ce va fi de la anul? Poate că lacrimile de la Mediaş s-au datorat mai mult incertitudinii viitorului, decât faptului că era ultimul meci în Liga I. Cei care au bătut atâta drum pentru Rapid nu cred că sunt atât de trişti că Rapidul a retrogradat, pentru că oricum îl vor urma în orice ligă cu inima deschisă, ci mai degrabă că Rapidul nu are ziua de mâine asigurată. De fapt, asta ne doare cel mai tare pe noi toţi, nu faptul că am retrogradat. În “B” am mai fost, chiar perioade lungi, şi am supravieţuit. Ba chiar ne-a întărit asta. Sigur, eu sunt tânăr, nu am prins nicio retrogradare, aşa că nu vorbesc din experienţă, ci din frumoasele poveşti ale tatălui meu şi ale “bătrânilor” Giuleştiului. Ei mi-au spus că Rapidul iese mai puternic din suferinţe. Au dreptate şi asta se va întâmpla şi acum. Fără suferinţă, n-am trăi atât de intens iubirea de Rapid.

Trăim poate cele mai grele vremuri din istoria acestui club. Nu ştiu dacă vreodată în istorie existenţa Rapidului a fost pusă atât de intens la îndoială. Nu ştiu dacă vreodată în cei 90 de ani binecuvântaţi, a existat o forţă mai distrugătoare decât George Copos. Nici măcar pe vremea comunismului. Însă ce a ţinut Rapidul viu la vremuri grele, şi au fost, nu glumă, este valul de iubire vişinie. În aceste momente, nu ştiu ce putem face pentru Rapid, altceva decât să rămânem alături de el. Avem şi noi o parte din vină pentru situaţia la care s-a ajuns, dar, şi dacă eram complet inocenţi, tot aveam o datorie morală faţă de Rapid. O datorie pe care am primit-o la naştere şi pe care, cu bucurie şi onoare, o vom purta până în mormânt.

Să fim uniţi şi activi. Să venim la meciuri. Mulţi. Să umplem stadioanele, în orice divizie am juca. Să fim precum Rapidiştii de pe vremuri, care veneau câte 30-40 de mii. Să uimim în continuare cu iubirea noastră nemărginită, că ea e singura care mai ţine Rapidul în viaţă.

Aş vrea să dedic acest articol lui Ramon Mihăilă, cel care, la numai 20 de ani, a plecat într-o lume mai bună, sărăcind galeria de pe pământ, dar îmbogăţind-o pe cea din Ceruri. Odihneşte-te în pace, frate Rapidist, şi veghează-ne de acolo, dintre legende.

Unde e Rapidul, acolo trebuie să fim şi noi

E lucru bine ştiut că Rapidul nu poate supravieţui fără noi. Că sângele vişiniu care îi curge prin vene e pompat de inima numită galerie, o inimă ce bate mult mai puternic atunci când ne strângem laolaltă în număr mare. Vineri seară, la Mediaş, Rapidul nostru are nevoie de bătăi puternice ale inimii lui, are nevoie de cântece, are nevoie de Rapidişti. Cu toţii trebuie să lăsăm deoparte orice alte griji şi preocupări, pentru a fi acolo unde ne e locul: lângă Rapid. Soarta lui de noi depinde. Viitorul Rapidului se construieşte acum, iar noi suntem temelia lui. Cu cât suntem mai uniţi, cu cât suntem mai mulţi, cu atât Rapidul are şanse mai mari să trăiască. Fiecare Rapidist care va bate drumul până la Mediaş e o şansă în plus pentru Rapid. Contează fiecare voce, fiecare suflet, fiecare copil luat de mână şi dus în cea mai frumoasă galerie de pe faţa pământului.

Iubim cea mai frumoasă echipă din România, şi asta o ştim cu toţii. Dar, pe lângă plăcerea şi onoarea de a avea în inimi o asemenea istorie, avem şi o datorie uriaşă: aceea de a duce mai departe spiritul Rapidului. El se pierde dacă udăm fotoliul cu lacrimi, în loc să udăm fularul în pumni, strigându-se iubirea cocoţaţi pe garduri. Se pierde dacă ne punem baza în alţii să salveze Rapidul, în loc să acţionăm noi. Spiritul se pierde dacă lăsăm Rapidul singur. O istorie aşa frumoasă trebuie purtată în inimi mai departe, trebuie cântată câte zile om avea, trebuie legată la gâtul unui prichindel vişiniu şi dată mai departe drept moştenire. Avem pe umeri o istorie uriaşă. Trebuie să facem tot ce depinde de noi să n-o scăpăm.

E ultimul meci din acest sezon în care ne putem cânta iubirea de-o viaţă. Nimeni nu ştie ce va fi de la anul. Putem fi în Liga a II-a, putem fi în Liga a V-a, nici nu vreau să mă gândesc că ar putea fi şi mai rău de-atât. E ultima reprezentaţie de gală a acestei minunate familii de suflete nebune. Trebuie să venim şi să cântăm cât să ne-ajungă pentru toată pauza competiţională. Trebuie să venim pentru Rapidul în care credem cu nebunie şi speranţă.

Hai Rapidu’, că, vorba-aia, ce ne-am face fără tine?

Istoria nu are sfârşit

Când aud goliciunea Giuleştiului la astfel de meciuri, se rupe ceva în mine. Se amestecă furia, frustrarea, dezamăgirea, resemnarea, într-un amalgam de sentimente din care nu mai înţeleg nimic. Rămân mut în faţa televizorului sau laptopului, imaginându-mi cânturile superbei noastre galerii şi închipuindu-mi că sunt acolo, în locşorul meu din mijlocul peluzei. Fluierul de final mă trezeşte apoi la realitatea sumbră şi revin la milioanele de scenarii, ce implică ba renaştere, ba dispariţie, ba liga a doua, ba liga a cincea, ba inima întreagă, ba ruptă în două. La finalul zilei, de fiecare dată, sentimetul cu care mă duc la culcare e speranţa că voi cânta şi de la anul pentru Rapidul meu.

Am pierdut cu “U” Cluj, într-un meci ale cărui coordonate fotbalistice n-au contat câtuşi de puţin. Cel puţin în cazul nostru, pentru că “şepcile roşii” mai au o speranţă la TAS. Soarta noastră, însă, e deja pecetluită înspre liga a doua. Asta în cazul cel mai fericit. De-aia au şi luptat clujenii, pentru a evita o retrogradare sportivă, în speranţa unei salvări, în prelungirile campionatului, în deplasarea de la Lausanne. Dacă vor reuşi, se vor putea lăuda cu o performanţă unică, aceea de a se salva de două ori de la retrogradare, într-un singur sezon. Dar, dacă matematica clasamentului spune că alb-negrii vor rămâne în prima ligă, nu acelaşi lucru se poate spune despre cealaltă luptă pe care o mai au de dus. Personal, cred că ne vor însoţi în liga secundă.

Aşadar, ne luăm mână de mână cu “U” şi lăsăm primul eşalon, aşa cum e normal, unor echipe de tradiţie, ca Viitorul Constanţa, Concordia Chiajna sau Damila Măciuca, ultima, dacă vă vine să credeţi, înfiinţată în preajma Războiului de Independenţă din 1877. Lăsând gluma la o parte, fotbalul românesc îşi semnează singur condamnarea la moarte, prin distrugerea unor echipe ca Rapid şi “U”, echipele care au deranjat liniştea Giuleştiului în această seară. Eu, unul, chiar îmi doresc ca fotbalul românesc să piară. Să facă implozie, să nu mai rămână nimic, poate aşa vor dispărea și cei care l-au distrus atâţia ani. Ca să mai aibă o şansă, fotbalul românesc trebuie mai întâi ras de pe faţa pământului.

Revenind la tristul meci din această seară, poate că n-ar mai fi multe de spus. Sau poate că ar fi un roman întreg. Eu rămân cu golul minunat al lui Ciolacu, unul din stâlpii viitorului Rapid, şi cu speranţa într-un viitor mai bun. Şi mai rămân cu regretul că lucruri atât de frumoase, ca tradiţia, istoria, spiritul, se vor cu orice preţ distruse. Cei care şi-au propus asta, nu ştiu însă un lucru: ele nu pot fi învinse cu nicio armă şi vor găsi mereu soluţii să răzbată. Aşa va face şi Rapidul. Va răsări ca un firicel de iarbă din asfalt şi va ajunge din nou la măreţia unui copac vânjos, gata să înfrunte chiar şi cele mai mari uragane.

Onoarea din teren

În toată nebunia de aseară, am şi uitat că la Giurgiu s-a jucat şi un meci de fotbal. Pentru una din părţi, miza a fost sportivă, pentru cealaltă, sufletească. Astra a câştigat în teren, Rapidul a câştigat în inimă. Meciul a fost spectaculos, iar scorul a evoluat exact ca în meciul de cupă, pierdut în Giuleşti. Din nou Rapidul s-a sculat din groapă, s-a scuturat de pământ şi a lovit de două ori, printre ţânţarii enervanţi din Giurgiu, egalând miraculos la 2, în primul minut de prelungiri. Astra a câştigat, în cele din urmă, dintr-un ofsaid mare (ar fi încăput un vagon de tren între ultimul fundaş rapidist şi astralul care nu a atins mingea, dar a influenţat decisiv faza) pe care arbitrul l-a văzut, dar nu a vrut să ridice fanionul. Punctele au rămas pe malul Dunării, pentru că Astra chiar avea nevoie de ele şi a făcut tot posibilul să le obţină (după cum s-a văzut la ultima fază a meciului). Sufletul a rămas, însă, la Rapid, acolo unde îi e locul.

Jucătorii merită toate felicitările şi respectul pentru ce au realizat în meciul de la Giurgiu. Puteau să intre în teren cu capetele plecate, să alerge a lehamite, să piardă cu 5-0 şi nimeni nu s-ar fi supărat. De fapt, ar fi fost o reacţie perfect normală, având în vedere condiţia în care se află: neplătiţi, la o echipă cu soarta deja pecetluită către liga secundă şi poate chiar mai rău. Nu i-ar fi condamnat nimeni dacă nu-şi dădeau interesul, nicio acuză nu ar fi fost aruncată în direcţia lor. Dar au ales altceva. Au ales să lupte. Nu pentru puncte, nu pentru a mai urca un loc în clasament, nu pentru a-şi îmbunătăţi rezultatul la adevăr. Au luptat pentru onoare. Pentru fotbal. Pentru noi, în ultimă instanţă.

Pentru noi, cei care am plecat în prima repriză, alegând o formă de protest pe care puţini dintre cei care au părăsit arena păreau să fi înţeles-o. “De ce plecăm?” “Protestăm, bă.” Cam aşa se rezumau dialogurile între Rapidiştii care părăseau nedumeriţi arena din Giurgiu. Acelaşi lucru m-am întrebat şi eu. De ce plecăm? Ce protest mai e şi ăsta, în care lăsăm tribuna în linişte? Alţii au rămas. Cei de la tribuna a doua din Giuleşti. Au rămas şi au cântat/protestat atât în timpul meciului, cât şi după. Şi eu aş fi rămas. Şi alţii. Am citit pe chipurile multora dorinţa de a rămâne în tribune. Pentru că, până la urmă, ce ar fi putut rezolva un astfel de gest, care, oricum, vine mult prea târziu, într-un moment în care gheorghe mai are de bătut doar câteva cuie în sicriul Rapidului? Nu ştiu. Încă nu ştiu, în ciuda faptului că au trecut aproape 24 de ore de la meci, timp în care am citit 1001 comentarii legate de acest subiect. Sigur, protestul ar fi fost complet dacă şi jucătorii ne urmau şi ieşeau din teren, aşa cum se stabilise înaintea meciului. Ei au ales să rămână în teren. Iar eu rămân cu întrebarea: ce am fi rezolvat?

Dar, să revin la jucători, că am deviat de la subiect. Bravo lor. Mai mult ce pot să zic? Bravo lor că au luptat, bravo lor că au avut ambiţia să arate că încă mai au un cuvânt de spus în teren, chiar dacă miza fotbalistică e demult ieşită din peisaj. Bravo lor că au reuşit să readucă la esenţă, în atâtea meciuri, un fotbal murdar de interese. E mare lucru în ziua de azi să mai ai onoare, caracter, curaj. Ei l-au avut din plin, chiar dacă sunt în cea mai ingrată situaţie din cariera lor. Chiar dacă, pentru mai bine de o jumătate din meci, nu au mai fost acompaniaţi de toate piepturile venite la Giurgiu.

Nu ştiu ce va fi cu Rapidul în viitor. Deocamdată, am vrut să vorbesc despre evenimentele de la Giurgiu, dar în următorul articol, aş vrea să detaliez situaţia în care se află bijuteria noastră de Giuleşti, motivele care cred eu că au dus la acest dezastru, dar şi de ce Rapid nu va muri niciodată. Dar asta cred că ştiţi deja.

Eliminare, în loc de penalty. Mergem înainte. Hai Rapid!

0-0, după un meci în care cel mai tare s-a auzit fluierul lui Robert Dumitru, un arbitru care a încălcat prima regulă (după părerea mea) la care trebuie să se alinieze un arbitru care se respectă: aceea de a nu ieşi în evidenţă. Cea mai vizibilă încălcare a fost cea de la eliminarea lui Roman, atunci când nea Robert a dat galben pentru simulare (şi roşu, că era al doilea), în loc să dea penalty, aşa cum era normal.

Sigur, cu două puncte în plus sau în minus, tot acolo eram, dar, aici e vorba de altceva. Ceva ce se termină, inevitabil, cu un strigăt: SINGURI ÎMPOTRIVA TUTUROR! Chiar şi acum, când nu mai reprezentăm niciun pericol în clasament.

În rest, ce poate fi spus despre acest meci? Îl puteam câştiga, şi aş fi simţit o mare satisfacţie. În primul rând pentru că ar fi bătut Rapidu’ meu, în al doilea rând pentru că aceşti sclavi ar fi pleca din Giuleşti cu traista goală. Sunt multe echipe pe care vreau să le văd retrogradate, din motive de sclavie. Din păcate, doar patru “au loc”.

Ne-am făcut o obişnuinţă din a juca în zece oameni. Şi jucăm chiar bine. Cred că Marian Rada, văzând că suntem ameninţaţi de eliminări la tot pasul, face antrenamente speciale, exersând tactici cu zece jucători. Lăsând gluma la o parte, ţin să îmi exprim din nou tot respectul pentru modul cum se dăruiesc aceşti băieţi, ce poartă tricoul alb-vişiniu. Joacă la victorie, indiferent de adversar, indiferent că sunt 11 sau 7 pe teren, indiferent dacă şi-au primit sau nu banii. Bravo lor! Din toată inima.

Duminică jucăm şi cântăm la Giurgiu. Să fie veselie!