Când tot stadionul era o galerie

Acest articol porneşte de la o simplă fază de joc. De fapt, de la două. Prima s-a născut acum ceva mai bine de şapte ani. Suntem în Giuleşti. Daniel Niculae primeşte mingea undeva aproape de mijlocul terenului, avansează câţiva metri şi trage, de la o distanţă ridicol de mare, chiar şi pentru un atacant valoros, ca el. O ghiulea cu ţintă precisă. Uneori, încerc să-mi imaginez ce i-a şoptit mingea barei, când a trecut pe lângă ea şi s-a dus dincolo de linia porţii, în ochiul de plasă ţintit de Nico de peste mări şi ţări. Pe vremea aia jucam cu Hamburg şi deschideam scorul în Giuleşti. Eu eram la tribuna a doua. Cealaltă fază despre care vorbesc s-a produs în amicalul cu Râmnicu Vâlcea, jucat miercuri seară, în Giuleşti. Un meci fără miză, într-un contrast ameţitor faţă de disputa cu nemţii. La fel, Nico, reîntors temporar acasă, primeşte mingea şi şutează violent, din afara careului. N-a mai ochit aşa de bine ca în 2006 şi mingea s-a dus peste poartă, nu înainte de a oferi transversalei un sărut violent. Am văzut faza tot de la tribuna a doua, acolo unde m-am reîntors după mulţi ani, chiar la acest meci.

Când l-am văzut pe Nico şutând, am avut o revelaţie, un şoc. Nu diferenţa dintre mizele celor două jocuri m-a bulversat. Nu m-a interesat că atunci îl aveam adversar pe Van der Vaart, iar acum ne luptăm cu Briceag. Nu contează că atunci ne băteam pentru sferturile Cupei UEFA, iar acum ne aflăm la startul unui sezon de “B”. Nu era în niciun fel vreo nostalgie după performanţă, deşi nu pot să fiu ipocrit şi să nu recunosc că mi-a plăcut să văd Rapidul atât de sus. Oricum, astea-s lucruri trecătoare. Cum au trecut acele vremuri în care speriam Europa, la fel de repede or să treacă şi vremurile în care ne zbatem în a doua ligă. În fotbal, totul trece foarte repede, de-aia e important să te bucuri de moment. Să trăieşti clipa, chiar dacă sună ca un clişeu. Aici vorbesc de tribune. Dacă în teren, totul e trecător, jucători, antrenori, performanţe, şi aşa mai departe, în tribune trebuie să existe o statornicie. O viaţă continuă, o pulsaţie veşnică şi constantă. Un cântec neîntrerupt. Mi-am amintit cum era în 2006. (Să lăsăm la o parte că atunci jucam în primăvara europeană, iar miercuri a fost un amical de liga a doua. Aici e vorba de altceva.) Mi-am amintit că stadionul era o galerie. Cânta toată lumea. Nu fiecare ce voia, ci toţi acelaşi cântec. Când se dădea tonul, 20.000 de oameni formau un cor. Răsunam. Miercuri n-am mai răsunat.

Aşa era atunci, sau cel puţin aşa îmi amintesc eu. Acum parcă e altă lume în Giuleşti, parcă ne-au luat locul alţi suporteri. Acum se aud câte trei-patru cântece diferite în acelaşi timp. Acum fiecare face ce-l taie capul, fiecare se rupe de întreg (care întreg?) şi încearcă să se remarce, să se impună pe cont propriu. Acum ne batem între noi, la un amărât de amical, fără importanţă. Acum ne dăm pumni şi picioare pe iarba din Giuleşti, în ziua când Rapidul împlineşte 90 de ani. Acum interesul Rapidului a căzut în plan secund. Am uitat că ţelul nostru comun e binele Rapidului din Giuleşti, cel care ne-a oferit atâtea bucurii inegalabile. Putem fi suporteri o mie de ani de acum încolo, şi tot i-am rămâne îndatoraţi. Am uitat că nimeni altcineva în afara noastră nu poate ţine în viaţă Rapidul, iar dacă noi suntem dezbinaţi, Rapidul poate dispărea instantaneu. Venim în Giuleşti şi uităm să cântăm, dar telefoanele şi seminţele nu le uităm niciodată. Venim să ne uităm la meci, în loc să fim parte din el, prin cântecele noastre. Venim pe Giuleşti îmbrăcaţi în verde, negru sau portocaliu, în loc de culorile noastre frumoase. (Poate îmi explică şi mie cineva de ce membrii brigăzilor nu se îmbracă niciodată în culorile echipei, ba chiar în culori care contrastează flagrant şi cu albul şi cu vişiniul. Nu dau cu parul, întreb din pură curiozitate, ca simplu necunoscător în ale ultraseriei.) Ne-am îndepărtat unii de alţii, ne-am îndepărtat de Rapid. Nici măcar nu mai venim la meciuri. Nu o mai ducem mult timp în felul ăsta. E trist să văd mai multe scaune goale, e trist că glasul Giuleştiului se aude din ce în ce mai slab. E trist că nu mai suntem acolo unde ar trebui să fim şi unde PUTEM să fim.

Un singur lucru nu e trist: speranţa că lucrurile se vor îndrepta. Am scris peste o sută de articole despre Rapidu’ din Giuleşti şi niciodată, oricât de grea era situaţia, nu am încheiat într-o notă pesimistă. Nu am să o fac nici acum. Pentru că în Giuleşti încă mai există ceva din care spiritul nostru inconfundabil poate să renască. Încă se mai simte miros de libertate, de nebunie, de unitate. Încă mai avem timp să ne resincronizăm, să redevenim cum eram înainte, şi poate chiar mai bine. De noi depinde. De fiecare dintre noi. Trebuie să lăsăm deoparte orice altceva şi să venim la stadion doar pentru Rapid. Să uităm orice, să iertăm, să îngropăm în trecut tot ce ne-ar putea îndepărta de echipa asta. Să cântăm pentru Rapid, să simţim numai pentru el. E păcat de tot ce s-a construit în ăştia 90 de ani.

Ne e la îndemână să fim iarăşi cei mai buni, trebuie doar să vrem.

Hai Rapid! Spre vremuri mai bune.

Despre Oamenii din Giuleşti

Acum, pe Giuleşti, sunt nişte oameni. Pardon, Oameni, cu “O” mare. Oameni care încă mai cred în ceva. Cu obstinaţie. În ce? Poate în iluzia că fotbalul nostru ar putea fi mai bun decât este, vorba lui nea Vanea. Poate, cu o naivitate copilărească, au impresia că pot schimba ceva cu gestul lor extrem. În disperarea lor, a noastră, nu realizează că cei cărora li se adresează trăiesc la un nivel inferior, de la care nu-i vor înţelege niciodată. Că oamenii cu suflet mare nu pot găsi căi de comunicare cu oamenii fără suflet. Nu-i pot convinge de nimic, nu le pot zgândări inima, nu le pot atinge coarda sensibilă, pentru că oamenii cu chip de monstru nu au sensibilitate, sub nicio formă. Dar Oamenii cu suflet şi-au înălţat corturile, s-au întins pe iarbă, au renunţat la mâncare, hrănindu-se doar cu iubirea de Rapid. Poate că şi ei sunt conştienţi că nu vor schimba nimic. Că Sandu şi Dragomir sunt prea lipsiţi de scrupule ca să fie deranjaţi de o mână de nebuni care au renunţat la mâncare pentru o amărâtă de echipă de cartier, cu trei campionate în vitrină. Cei doi distrugători ai fotbalului românesc au călcat pe atâtea cadavre, ce mai contează 20, 30, 40? Dacă Oamenii ştiu asta şi totuşi au venit, sunt cu atât mai mult de lăudat. Să lupţi pentru o cauză pierdută din start, iată ce curaj nebun pot avea Rapidiştii.

Am fost plimbaţi din Liga I în Liga a II-a, în funcţie de interesele unor nemernici care urăsc fotbalul. Am fost retrogradaţi, apoi puşi să jucăm un baraj unic în lume şi fără sens. Am fost târâţi, batjocoriţi, umiliţi, atât de forţe externe, cât, mai ales, de propriul (fost?) patron. Cu toate astea, a rămas ceva acolo, care nu poate fi doborât, nici măcar dacă Rapidul ar dispărea cândva. A rămas acea onoare cu care spiritul Grantului ne-a crescut încă din faşă, acea traiectorie către dreptate, de la care nu ne abatem niciodată, indiferent cât de puternice sunt forţele care ne îmbrâncesc. Acea nebunie (până la urmă, cred că ăsta e termenul care descrie cel mai bine Giuleştiul) de a ne răzvrăti împotriva celor care murdăresc spiritul adevărat al fotbalului. Care îl ucid cu sânge rece şi apoi îl îngroapă adânc în propria lor mizerie. Rapidismul e un curaj, aşa a fost dintotdeauna. E o încăpăţânare dusă până în absolut. O revoltă neîncetată împotriva a tot ce-i rău în jur.

Gestul celor care şi-au făcut casă în Giuleşti, de data asta la propriu, descrie perfect gradul extrem de disperare la care a ajuns rapidistul anului 2013. O disperare pe care nu cred că vreo altă generaţie de suporteri din istoria acestui club fantastic a mai trăit-o. Rapidul a fost lăsat în paragină de un patron care nu i-a vrut binele în niciun moment. Între Copos, Sandu şi Dragomir eu pun semnul egal, fără niciun fel de ezitare. Sunt toţi o apă şi-un pământ. Sunt toţi şcoliţi în aceleaşi şmecherii, sunt toţi setaţi pe modul “distrugere” şi nimic nu-i poate convinge să renunţe. Şi ei sunt încăpăţânaţi, dar în sensul rău. Cu toţii au contribuit să ne aducă pe marginea prăpastiei, acum doar o adiere de vânt ne mai desparte de hău. “Faliment”, un cuvânt pe care, de ceva vreme încoace, l-am auzit la fel de des ca “Rapid”. El atârnă deasupra capului nostru şi, probabil, pe 13 septembrie, va cădea, în sfârşit, şi va pune capăt unui capitol. Doar unui capitol, nu şi poveştii. Povestea Rapidului se va scrie în continuare, cu o cerneală şi mai puternică, iar Giuleştiul va continua să existe, sub o formă sau alta, chiar şi în Liga a 5-a, unde vor să ne alunge. Ei n-au înţeles nici acum că armele lor nu sunt capabile să ne distrugă spiritul, după cum ceva material nu poate distruge niciodată ceva imaterial.

Bravo vouă, care aveţi curajul să vă riscaţi propria sănătate pentru Rapid şi pentru un scop nobil. Sunt sigur că şi alţii ar vrea cu tot dinadinsul să fie acolo, dar nu au cum, din motive obiective. Chiar dacă nu suntem acolo, cu toţii avem inima alături de voi. Toate inimile noastre bat pentru Rapid. Toate inimile care iubesc frumuseţea fotbalului trebuie să bată pentru dreptate. Azi în Giuleşti, mâine în toată ţara.

Vreau să-l felicit din toată inima pe Bogdan Marius, Rapidistul care a parcurs pe jos drumul de la Târgovişte la Giuleşti. Asemenea gesturi nici nu merită cuvinte. Trebuie doar să te ridici în picioare şi să aplauzi.

Rapidul nu va muri niciodată, indiferent cât de greu va fi lovit.