Impossible is nothing, bă

Ştiam că va fi greu, dar se pare că e mai greu decât greul pe care îl aşteptam. Speram cu tărie să luăm măcar un punct la Giurgiu, dar din păcate, le-am lăsat pe toate Astrei.

Eu cred că diferenţa s-a făcut prin faptul că Astra e echipa mai experimentată, mai sudată, şi probabilmai valoroasă, dacă luăm jucătorii post pe post şi îi comparăm. Alt dezavantaj pentru noi este faptul că atacul suferă foarte mult, atât din cauza atacanţilor (Benson se zbate în zadar, Niculae pare ieşit din formă), cât şi din cauza lipsei unui coordonator, a omului cu pasa decisivă. I-am văzut pe ambii atacanţi venind de mai multe ori până la mijlocul terenului să-şi ia mingi. Mă rog, nu insist pe partea asta, că nu sunt specialist, şi cu siguranţă dom’ profesor ştie mai bine care sunt problemele şi va încerca să le remedieze. Un lucru e clar: marcăm rar, şi fără goluri nu ai cum să obţii puncte.

Salut prezenţa rapidiştilor la Giurgiu, şi îi felicit că au transformat stadionul într-un mic Giuleşti.

Datoria noastră este rămânem în continuare alături de echipă, pentru că, dacă lipsurile din lot pot fi acoperite, lipsa din tribune este de neînlocuit.

Îmi doresc un stadion plin la meciul cu Oţelul. Soarta echipei stă şi în vocile noastre.

Lăsați un comentariu

Filed under Uncategorized

Seminţe şi tăcere

Seminţele se mănâncă mai bine în faţa televizorului. La fel e şi cu tăcerea. Unora le era lene până şi să bată din palme. Oare de ce galeria a avut o prestaţie mult mai bună la meciul cu Viitorul? A, stai, că nu în fiecare etapă ai bătut fcsb-ul în etapa precedentă (m-am exprimat ciudat, dar înţelegeţi unde bat).

Galeria a fost fără vlagă azi, tocmai la meciul cu Petrolul, în care cică trebuia să băgăm spaima. Eu cred că abia ne-au auzit. Poate că e nevoie de mai mulţi oameni pe garduri care să menţină tonul, poate că e nevoie de o sonorizare mai bună. Sau poate că, înainte de toate astea, e nevoie ca rapidiştii să conştientizeze că nu vin la meciuri să-şi fută apendicele cu seminţe prăjite, ci să-şi fută vocea. Eu, unul, mă bucur că până mâine nu pot să mă exprim decât prin scris.

Felicitări jucătorilor că au ţinut piept echipei de pe locul 2. Cât despre noi, din tribune, sper să ne revenim.

PS: Cine mănâncă seminţe la stadion ar trebui să rămână după meci să-şi strângă mizeria, drept pedeapsă că din gura lui au ieşit coji în loc de cântece.

Hai Rapid.

2 comentarii

Filed under Uncategorized

Din ce în ce mai echipă

La Mediaş, am văzut Rapidul jucând fotbal pentru al treilea meci consecutiv, lucru cu care mă dezobişnuisem, mai ales după turul catastrofal. Am văzut jucători care ştiu să lovească mingea şi să facă o preluare, am văzut determinare şi dorinţă de victorie. Am văzut un meci controlat în mare parte de noi, deşi cu emoţii în unele momente. Lucru normal, având în vedere că echipa încă se rodează.

Ştiţi ce-mi place cel mai mult în acest moment? Ce îmi dă o stare de bine? Să ştiu că străinii de la Rapid joacă şi cu inima. Iar pentru asta trebuie să ne felicităm pe noi, pentru primirea pe care le-am făcut-o. La Rapid a fost mereu important ca jucătorii să pună şi suflet, chiar dacă puţini dintre ei au fost rapidişti din naştere. Galeria Rapidului (chiar sper să ne transformăm într-o “galerie”, m-am săturat să fim “galerii”) are această capacitate de a turna ambiţie şi dragoste direct în sufletele fotbaliştilor, de a pompa sângele în vene şi de a-i convinge că Rapidul e mult mai mult decât o echipă din CV-ul lor. Poate că aceasta e chiar picătura care va umple paharul rămânerii în Liga I. Detaliul care va face diferenţa.

La Mediaş s-a auzit ca în Giuleşti. Am avut impresia că cei 8.000 de rapidişti de la meciul cu Viitorul am făcut cu toţii deplasarea. Felicitări sincere pentru vocea pătrunzătoare cu care aţi zdruncinat liniştea Mediaşului.

Petrolule, eşti gata?

Un comentariu

Filed under Uncategorized

Doi jucători în minus, opt mii de nebuni în plus

După victoria alor noştri din Ghencea, în faţa echipei care şi-a pierdut buletinul, Viitorul venea în Giuleşti gata să înfrunte un Rapid nou, cu moralul sus, şi cu mii de suporteri încărcaţi de energie şi speranţă, pregătiţi să cânte până în ultima clipă. Un meci care ne părea la îndemână, mai ales că pe banca oaspeţilor se afla regele (în nici un caz al antrenoratului) Hagi, un om care a pustiit de rezultate toate echipele pe ale căror bănci şi-a odihnit posteriorul monarhal, distrugându-le (pe unele chiar de două ori, vezi Galata) şi distrugându-şi, pas cu pas, renumele câştigat în teren.

1-0 în Ghencea şi promisiunea unui Rapid nou au fost motive suficiente pentru a umple Giuleştiul, într-un meci în care adversari nu erau nici Steaua, nici Dinamo (să recunoaştem, în ultimii ani au fost singurele meciuri care închideau casa pe Giuleşti). Un meci cu Viitorul, a doua finală din cele 17, a umplut trotuarul din faţa stadionului, apoi, încet-încet, stadionul. Tribuna a II-a plină ochi, peluza cu doar câteva locuri goale pe la margini, iar la tribuna I nu aveai loc să arunci o jumătate de ac. Un peisaj ideal în Giuleşti (minus peluza închisă), pe care cu toţii ni-l dorim permanentizat, indiferent de rezultate.

Povestea adevărată a acestui meci începe la cea de-a doua eliminare, în urma căreia eram condamnaţi să rezistăm o repriză şi ceva cu doi oameni mai puţin în teren. Este genul de moment în stare să povestească şi peste ani o fărâmă din spiritul Rapidului, prin legătura fantastică creată între cei 8+1 jucători şi cei 8.000+1 nebuni din tribune, care nu numai că au suplinit inferioritatea, dar au transformat-o în superioritate. O armată care nu s-a panicat când a rămas fără doi soldaţi, continuând să lupte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. S-a văzut clar, la meciul cu Viitorul, cât de mult contează tribuna în momentele grele. Suporterii trebuie să ridice echipa atunci când e căzută, să cânte mai tare când echipa e condusă decât atunci când conduce, să bage spaima-n adversari, dar, mai important, să bage curajul în jucătorii proprii. Ai noştri au avut curaj aseară. Şi dăruire, şi ambiţie, şi spirit de sacrificiu. Şi multe altele.

E un egal care ne dă un moral bun, prin prisma condiţiilor foarte grele în care a fost obţinut. Un egal care ne arată că Rapidul e viu, că are un cuvânt de spus. Că e o forţă de luat în seamă. Sunt două puncte pierdute, dacă ne gândim la inconştienţa lui Niculae şi Josl, care, cu puţină stăpânire de sine, puteau evita acele intrări care le-au adus eliminări. Dar e un punct câştigat, dacă ne gândim la sacrificiul şi spiritul de luptă al celor rămaşi în teren. Prefer să rămân cu a doua variantă, cea a punctului câştigat, pentru că în viaţă nu contează ce ar fi fost dacă. Contează ce a fost. Şi ce va mai fi.

Mulţumesc Rapidului pentru o nouă seară în care mi-am pierdut vocea, şi le mulţumesc celor din teren că au înţeles cum trebuie să joci când porţi tricoul Rapidului.

Mergem la Mediaş cu gândul la victorie.

Lăsați un comentariu

Filed under Uncategorized

Prea frumos, prea ca-n Giuleşti

În 2006, Farul ţinea cu dinţii de un 0-0 în Giuleşti. Rapidul se lupta cu Steaua pentru primul loc, singura motivaţie a Farului fiind banii veniţi dinspre Ghencea, care urmau să recompenseze o eventuală piedică pusă în Grant. Noi am atacat, Farul a ţinut cu dinţii de rezultat şi, la final, sclavii de la malul mării s-au văzut cu banii-n căruţă. Sau în barcă. Noi am plecat acasă trişti şi frustraţi. Ţin minte şi acum drumul spre casă. Îmi venea să mă întorc în Giuleşti şi să bag în poartă cu mâna mea blestemata aia de minge, care n-a avut loc în plasă de sacii de bani puşi în cale de conducătorul acelei echipe ruşinoase. Am trecut peste acel moment. Greu, dar am trecut. Sigur, este genul de meci pe care nu îl poţi uita nici dacă vrei. Dar, am mers mai departe, nimic nu ne doboară.

Sâmbătă seară, Farul a revenit în Giuleşti, de data asta într-un meci de ligă secundă. Nu cred că a existat rapidist pe stadion (exceptând copilaşii care au intrat gratis) care să nu se fi gândit măcar o clipă la acel meci. Care să nu fi pus măcar o parte, dacă nu chiar toată, frustrarea acumulată în urma acelui 2006 în cântecele ce au răsunat în Giuleşti sâmbătă seara. Totul se plăteşte, după cum vom vedea în continuare.

Rapidul a început meciul perfect. A deschis scorul când lumea încă mai pleca de acasă spre stadion, l-a majorat când lumea încă mai intra în stadion. Cu toţii am crezut că meciul e rezolvat, având în vedere şi seria excelentă de victorii din ultimele patru etape. Cu toate astea, sunt convins că niciunul dintre noi nu a uitat că “ăsta e Rapidu’ din Giuleşti”. El nu s-a sinchisit să ne contrazică şi, ceea ce părea o victorie la pas s-a transformat în coşmar, Farul egalând la 2, într-un interval de cinci minute. Giuleştiul fierbea de nervi, plexiglasurile abia mai rezistau picioarelor, înjurăturile curgeau printre scaune.

Cântecele s-au reluat repede şi aripile Rapidului creşteau. Presiunea la poarta înjuratului Curcă se mărea, iar Giuleştiul aştepta cu sufletul la gură golul izbăvirii, golul în care să verse totul. Acesta a venit, până la urmă, în al doilea minut de prelungiri, Ioniţă înfigând mingea în plasă cu un şpiţ răutăcios. Giuleştiul a explodat, eu nu ştiam cum să mai reacţionez de atâta bucurie, m-am îmbrăţişat cu toată lumea, am sărit pe scaune, îmi venea să intru pe teren şi să îl alerg pe Ioniţă, laolaltă cu ceilalţi jucători. Giuleştiul s-a bucurat de parcă ar fi câştigat Liga Campionilor. Lucru absolut normal, având în vedere că, şi într-o finală de Liga Campionilor şi într-un banal meci de liga a doua cu Farul, Rapidul din inimile noastre e acelaşi.

Ăsta e Rapidu’ din Giuleşti, iubeşte-l şi-ai să-nnebuneşti.

Lăsați un comentariu

Filed under În pas cu Rapidul

Când tot stadionul era o galerie

Acest articol porneşte de la o simplă fază de joc. De fapt, de la două. Prima s-a născut acum ceva mai bine de şapte ani. Suntem în Giuleşti. Daniel Niculae primeşte mingea undeva aproape de mijlocul terenului, avansează câţiva metri şi trage, de la o distanţă ridicol de mare, chiar şi pentru un atacant valoros, ca el. O ghiulea cu ţintă precisă. Uneori, încerc să-mi imaginez ce i-a şoptit mingea barei, când a trecut pe lângă ea şi s-a dus dincolo de linia porţii, în ochiul de plasă ţintit de Nico de peste mări şi ţări. Pe vremea aia jucam cu Hamburg şi deschideam scorul în Giuleşti. Eu eram la tribuna a doua. Cealaltă fază despre care vorbesc s-a produs în amicalul cu Râmnicu Vâlcea, jucat miercuri seară, în Giuleşti. Un meci fără miză, într-un contrast ameţitor faţă de disputa cu nemţii. La fel, Nico, reîntors temporar acasă, primeşte mingea şi şutează violent, din afara careului. N-a mai ochit aşa de bine ca în 2006 şi mingea s-a dus peste poartă, nu înainte de a oferi transversalei un sărut violent. Am văzut faza tot de la tribuna a doua, acolo unde m-am reîntors după mulţi ani, chiar la acest meci.

Când l-am văzut pe Nico şutând, am avut o revelaţie, un şoc. Nu diferenţa dintre mizele celor două jocuri m-a bulversat. Nu m-a interesat că atunci îl aveam adversar pe Van der Vaart, iar acum ne luptăm cu Briceag. Nu contează că atunci ne băteam pentru sferturile Cupei UEFA, iar acum ne aflăm la startul unui sezon de “B”. Nu era în niciun fel vreo nostalgie după performanţă, deşi nu pot să fiu ipocrit şi să nu recunosc că mi-a plăcut să văd Rapidul atât de sus. Oricum, astea-s lucruri trecătoare. Cum au trecut acele vremuri în care speriam Europa, la fel de repede or să treacă şi vremurile în care ne zbatem în a doua ligă. În fotbal, totul trece foarte repede, de-aia e important să te bucuri de moment. Să trăieşti clipa, chiar dacă sună ca un clişeu. Aici vorbesc de tribune. Dacă în teren, totul e trecător, jucători, antrenori, performanţe, şi aşa mai departe, în tribune trebuie să existe o statornicie. O viaţă continuă, o pulsaţie veşnică şi constantă. Un cântec neîntrerupt. Mi-am amintit cum era în 2006. (Să lăsăm la o parte că atunci jucam în primăvara europeană, iar miercuri a fost un amical de liga a doua. Aici e vorba de altceva.) Mi-am amintit că stadionul era o galerie. Cânta toată lumea. Nu fiecare ce voia, ci toţi acelaşi cântec. Când se dădea tonul, 20.000 de oameni formau un cor. Răsunam. Miercuri n-am mai răsunat.

Aşa era atunci, sau cel puţin aşa îmi amintesc eu. Acum parcă e altă lume în Giuleşti, parcă ne-au luat locul alţi suporteri. Acum se aud câte trei-patru cântece diferite în acelaşi timp. Acum fiecare face ce-l taie capul, fiecare se rupe de întreg (care întreg?) şi încearcă să se remarce, să se impună pe cont propriu. Acum ne batem între noi, la un amărât de amical, fără importanţă. Acum ne dăm pumni şi picioare pe iarba din Giuleşti, în ziua când Rapidul împlineşte 90 de ani. Acum interesul Rapidului a căzut în plan secund. Am uitat că ţelul nostru comun e binele Rapidului din Giuleşti, cel care ne-a oferit atâtea bucurii inegalabile. Putem fi suporteri o mie de ani de acum încolo, şi tot i-am rămâne îndatoraţi. Am uitat că nimeni altcineva în afara noastră nu poate ţine în viaţă Rapidul, iar dacă noi suntem dezbinaţi, Rapidul poate dispărea instantaneu. Venim în Giuleşti şi uităm să cântăm, dar telefoanele şi seminţele nu le uităm niciodată. Venim să ne uităm la meci, în loc să fim parte din el, prin cântecele noastre. Venim pe Giuleşti îmbrăcaţi în verde, negru sau portocaliu, în loc de culorile noastre frumoase. (Poate îmi explică şi mie cineva de ce membrii brigăzilor nu se îmbracă niciodată în culorile echipei, ba chiar în culori care contrastează flagrant şi cu albul şi cu vişiniul. Nu dau cu parul, întreb din pură curiozitate, ca simplu necunoscător în ale ultraseriei.) Ne-am îndepărtat unii de alţii, ne-am îndepărtat de Rapid. Nici măcar nu mai venim la meciuri. Nu o mai ducem mult timp în felul ăsta. E trist să văd mai multe scaune goale, e trist că glasul Giuleştiului se aude din ce în ce mai slab. E trist că nu mai suntem acolo unde ar trebui să fim şi unde PUTEM să fim.

Un singur lucru nu e trist: speranţa că lucrurile se vor îndrepta. Am scris peste o sută de articole despre Rapidu’ din Giuleşti şi niciodată, oricât de grea era situaţia, nu am încheiat într-o notă pesimistă. Nu am să o fac nici acum. Pentru că în Giuleşti încă mai există ceva din care spiritul nostru inconfundabil poate să renască. Încă se mai simte miros de libertate, de nebunie, de unitate. Încă mai avem timp să ne resincronizăm, să redevenim cum eram înainte, şi poate chiar mai bine. De noi depinde. De fiecare dintre noi. Trebuie să lăsăm deoparte orice altceva şi să venim la stadion doar pentru Rapid. Să uităm orice, să iertăm, să îngropăm în trecut tot ce ne-ar putea îndepărta de echipa asta. Să cântăm pentru Rapid, să simţim numai pentru el. E păcat de tot ce s-a construit în ăştia 90 de ani.

Ne e la îndemână să fim iarăşi cei mai buni, trebuie doar să vrem.

Hai Rapid! Spre vremuri mai bune.

Un comentariu

Filed under În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

Despre Oamenii din Giuleşti

Acum, pe Giuleşti, sunt nişte oameni. Pardon, Oameni, cu “O” mare. Oameni care încă mai cred în ceva. Cu obstinaţie. În ce? Poate în iluzia că fotbalul nostru ar putea fi mai bun decât este, vorba lui nea Vanea. Poate, cu o naivitate copilărească, au impresia că pot schimba ceva cu gestul lor extrem. În disperarea lor, a noastră, nu realizează că cei cărora li se adresează trăiesc la un nivel inferior, de la care nu-i vor înţelege niciodată. Că oamenii cu suflet mare nu pot găsi căi de comunicare cu oamenii fără suflet. Nu-i pot convinge de nimic, nu le pot zgândări inima, nu le pot atinge coarda sensibilă, pentru că oamenii cu chip de monstru nu au sensibilitate, sub nicio formă. Dar Oamenii cu suflet şi-au înălţat corturile, s-au întins pe iarbă, au renunţat la mâncare, hrănindu-se doar cu iubirea de Rapid. Poate că şi ei sunt conştienţi că nu vor schimba nimic. Că Sandu şi Dragomir sunt prea lipsiţi de scrupule ca să fie deranjaţi de o mână de nebuni care au renunţat la mâncare pentru o amărâtă de echipă de cartier, cu trei campionate în vitrină. Cei doi distrugători ai fotbalului românesc au călcat pe atâtea cadavre, ce mai contează 20, 30, 40? Dacă Oamenii ştiu asta şi totuşi au venit, sunt cu atât mai mult de lăudat. Să lupţi pentru o cauză pierdută din start, iată ce curaj nebun pot avea Rapidiştii.

Am fost plimbaţi din Liga I în Liga a II-a, în funcţie de interesele unor nemernici care urăsc fotbalul. Am fost retrogradaţi, apoi puşi să jucăm un baraj unic în lume şi fără sens. Am fost târâţi, batjocoriţi, umiliţi, atât de forţe externe, cât, mai ales, de propriul (fost?) patron. Cu toate astea, a rămas ceva acolo, care nu poate fi doborât, nici măcar dacă Rapidul ar dispărea cândva. A rămas acea onoare cu care spiritul Grantului ne-a crescut încă din faşă, acea traiectorie către dreptate, de la care nu ne abatem niciodată, indiferent cât de puternice sunt forţele care ne îmbrâncesc. Acea nebunie (până la urmă, cred că ăsta e termenul care descrie cel mai bine Giuleştiul) de a ne răzvrăti împotriva celor care murdăresc spiritul adevărat al fotbalului. Care îl ucid cu sânge rece şi apoi îl îngroapă adânc în propria lor mizerie. Rapidismul e un curaj, aşa a fost dintotdeauna. E o încăpăţânare dusă până în absolut. O revoltă neîncetată împotriva a tot ce-i rău în jur.

Gestul celor care şi-au făcut casă în Giuleşti, de data asta la propriu, descrie perfect gradul extrem de disperare la care a ajuns rapidistul anului 2013. O disperare pe care nu cred că vreo altă generaţie de suporteri din istoria acestui club fantastic a mai trăit-o. Rapidul a fost lăsat în paragină de un patron care nu i-a vrut binele în niciun moment. Între Copos, Sandu şi Dragomir eu pun semnul egal, fără niciun fel de ezitare. Sunt toţi o apă şi-un pământ. Sunt toţi şcoliţi în aceleaşi şmecherii, sunt toţi setaţi pe modul “distrugere” şi nimic nu-i poate convinge să renunţe. Şi ei sunt încăpăţânaţi, dar în sensul rău. Cu toţii au contribuit să ne aducă pe marginea prăpastiei, acum doar o adiere de vânt ne mai desparte de hău. “Faliment”, un cuvânt pe care, de ceva vreme încoace, l-am auzit la fel de des ca “Rapid”. El atârnă deasupra capului nostru şi, probabil, pe 13 septembrie, va cădea, în sfârşit, şi va pune capăt unui capitol. Doar unui capitol, nu şi poveştii. Povestea Rapidului se va scrie în continuare, cu o cerneală şi mai puternică, iar Giuleştiul va continua să existe, sub o formă sau alta, chiar şi în Liga a 5-a, unde vor să ne alunge. Ei n-au înţeles nici acum că armele lor nu sunt capabile să ne distrugă spiritul, după cum ceva material nu poate distruge niciodată ceva imaterial.

Bravo vouă, care aveţi curajul să vă riscaţi propria sănătate pentru Rapid şi pentru un scop nobil. Sunt sigur că şi alţii ar vrea cu tot dinadinsul să fie acolo, dar nu au cum, din motive obiective. Chiar dacă nu suntem acolo, cu toţii avem inima alături de voi. Toate inimile noastre bat pentru Rapid. Toate inimile care iubesc frumuseţea fotbalului trebuie să bată pentru dreptate. Azi în Giuleşti, mâine în toată ţara.

Vreau să-l felicit din toată inima pe Bogdan Marius, Rapidistul care a parcurs pe jos drumul de la Târgovişte la Giuleşti. Asemenea gesturi nici nu merită cuvinte. Trebuie doar să te ridici în picioare şi să aplauzi.

Rapidul nu va muri niciodată, indiferent cât de greu va fi lovit.

Un comentariu

Filed under În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist