Arhive lunare: Iulie 2012

Un mare punct

Începe meciul. Rapid, nicăieri. Joacă doar Oţelul astăzi? Dacă nu ar fi fost capul lui Goga, în minutul de debut, aş fi zis că jucătorii noştri au adormit în autocar. Nu am recunoscut Rapidul în prima jumătate a meciului. Poate a fost de vină căldura, sau lipsa de omogenitate, cert e că a fost una dintre cele mai slabe reprize ale Rapidului din ultimii… mulţi ani. Galeria, nelipsită din colţul ei de tribună, a cântat tot meciul. Cu toate astea, mesajul lor nu a ajuns la inimile fotbaliştilor, care s-au târât practic pe teren timp de 45 de minute.

Centrare Ljubinkovici, Viglianti apare în mijlocul careului mai singur decât un pustnic rătăcit prin deşert şi marchează simplu, din plonjon. Gol meritat, dacă ţinem cont de evoluţia de până atunci a celor două echipe. Rapidul nu reacţionează, de parcă nici n-ar fi realizat că a primit gol. Băieţi, aruncaţi un ochi la tabelă, vă rog! Degeaba. Acelaşi joc steril, fără idei, fără consistenţă, fără ocazii, practic, fără nimic. Roman, cel cu capul în pământ, a pierdut tot ce se putea pierde, Teixeira inexistent, Goga… Goga. Nimeni nu face nimic ca să scoată Rapidul la suprafaţă, asta în timp ce Oţelul înşiră ocaziile la poarta lui Albuţ. Comentatorii îmi spun că Stefan Pereira a jucat doar doar 39 de meciuri în toată cariera. La 24 de ani. Trist. Mă gândesc la Copos, pe care îl înjur printre dinţi. Asemenea veşti, aparent inofensive, pot fi demoralizante. Ele vorbesc despre filozofia păguboasă a celor care conduc Rapidul nostru. Ce speranţe să îţi pui într-un asemenea jucător? 39 de meciuri la 24 de ani. Nţ, nţ, nţ…

Repriza a doua începe cu două schimbări în tabăra noastră. A ieşit Teixeira, a intrat Ilioski. A ieşit Voicu, a intrat Bozovici. Bun. Asta e o bilă albă pentru Sabău, faptul că schimbă repede. În contrast, Răzvan schimba târziu şi, de cele mai multe ori, fără folos. Sabău a jucat curajos, întărind ofensiva la pauză. Ilioski a intrat bine în meci, chiar dacă nu a avut vreo realizare demnă de notat. Jocul nu străluceşte, dar parcă se văd îmbunătăţiri faţă de prima repriză. Vine şi golul, unul norocos, marcat de Nicolae Grigore, în urma unei ciocniri între Grahovac şi proprii săi fundaşi. Bucuria mi-a fost întârziată de nerăbdarea comentatorilor (stelişti?), care au dat golul ca anulat. Apoi, cu nişte voci în care se putea citi dezamăgirea de la o poştă, au confirmat că Rapidul a egalat. Până în final, am atacat, dar fără folos. Neluţu, te rog să nu-l mai laşi pe Grigorie să bată loviturile libere! Lasă pe oricine altcineva, chiar şi pe Albuţ.

Meciul se încheie. Rapidul scoate un punct norocos şi rămâne neînvinsă în campionat. Din păcate, şi fără victorie. Pentru precedentul antrenor, acest lucru era un motiv de mândrie. Am încredere, însă, că Neluţu nu are aceeaşi gândire de loser şi va construi ceva cu adevărat viabil. Acum, rămâne de văzut dacă are materialul necesar la îndemână.

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul

Să vină holandejii

sursa foto: facebook.com/RapidBucuresti
sursa foto: facebook.com/RapidBucuresti

Băturăm în Finlanda, fără emoţii. Un 2-0 scurt şi, totodată, necesar, chiar dacă şi un egal ne-ar fi fost suficient. În ultimă instanţă, chiar şi o înfrângere ne putea califica. Dar, noi suntem Rapid şi avem un blazon de respectat, aşa că, victoria se impunea, ţinând cont şi că am jucat împotriva unui adversar facil. E o victorie de moral, poate, în vederea meciului de la Galaţi, unul teribil de greu, mai ales în contextul problemelor, parcă interminabile, de lot.

Unul din marcatori a fost Surdu, cică. Eu, unul nu cred. Eu dacă nu văd cu ochii mei, nu cred. Hai, dacă dădea Albuţ gol din acţiune, era parcă mai plauzibil. Dar, să scuture plasa ratangiul numărul unu al ţării, asta e cu adevărat ceva de necrezut. Vorba unor rapidişti, foarte inspiraţi dealtfel: a dat şi Surdu un gol şi nu l-a văzut nimeni. Cred că îi pare rău. După ce că marchează din an în paştele cailor, să nu fie el imortalizat de camerele de luat vederi în acest moment atât de rar în cariera lui. Mai punea şi el acolo câteva zeci de secunde la filmuleţul de prezentare de pe Youtube. Aşa, săracul de el, a rămas cu buza umflată. Probabil nici colegii nu îl cred că a marcat.

Ilioski a spart şi el gheaţa, cu un gol ce pune o cărămidă importantă la moralul lui. Să sperăm că o să o ţină tot aşa, de ani de zile n-am mai avut un atacant care să şi marcheze, nu doar să fie legitimat pe acest post. Sper ca pe lista lui neagră să urmeze Galaţiul, o altă campioană măsluită a ultimilor ani. Cât de important ar fi să batem acolo, deşi eu, personal, văd un egal în acel meci.

Revenind la Europa, e evident pentru toată lumea că urmează meciul cu Heerenveen. Dacă dubla cu Mypa poate fi trecută cu uşurinţă la categoria amicale, cea cu olandezii va fi mai grea. Nu mult mai grea, dar mai grea. Primul meci e la ei, ceea ce e un avantaj pentru noi, deoarece returul îl vom juca acasă. Bine, vorba vine acasă, pentru că meciul decisiv va fi găzduit de fantasticul Mall Arena, un stadion care ne-a cam purtat ghinion până în prezent. Sper să spargem acest ghinion la retur. Mare păcat, totuşi, că nu jucăm pe Giuleşti. Acolo e casa noastră, acolo se sparg decibelii în mii de bucăţele, acolo se cutremură tribunele, acolo e vulcanul nostru căruia niciun adversar nu-i poate rezista. Vom face, însă, o atmosferă frumoasă şi pe arena lui Sandu, pentru că, na, doar suntem rapidişti, ce naiba!

Una peste alta, a fost o zi frumoasă, pentru că Rapidul a jucat şi a câştigat. Şi, chiar dacă am ascultat meciul la radio, Rapidul mi-a fost din nou acolo, lângă inimă.

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul

La radio, vreau să ajung la radio (ca să-mi ascult Rapidul)

Astăzi, Rapiduleţul joacă returul de la Mypa. Nu va fi transmis la televizor, asta deoarece finlandezii au preocupări mai importante decât fotbalul, gen campionatul naţional de pescuit la copcă sau construcţie igluuri-viteză. Lăsând gluma la o parte, atotştiutoarea Wikipedia mi-a şoptit că sportul naţional în Finlanda este, atenţie, Pesäpallo, adică nu ştiu ce combinaţie de baseball american cu un alt tip de baseball (dacă vreţi, găsiţi pe wiki, eu n-am avut răbdare să citesc mai mult despre aşa ceva). Vă mărturisesc că n-am înţeles niciodată acest sport, sau eventualul său farmec, dar, în fine, fiecare ţară are bâzdâcii ei.

Problema, băi finlandezilor, e că nu-mi oferiţi posibilitatea să-mi văd Rapidul la lucru, fi-v-ar Pesäpallo-ul de râs să vă fie! E dureros să ştii că, undeva în lume, Rapidul joacă şi tu nu-l poţi vedea. Dar, asta e viaţa, va trece şi acest meci, ne vom califica, pentru că sunt sigur de asta, şi ne vom pregăti de Heerenveen, o dublă manşă infinit mai dificilă. Acum, nu vreau să par prea încrezător, ţinând cont că echipa e încă în căutări, ca să folosesc un clişeu, dar cred cu tărie că un Rapid în formare, încă neomogenizat cum trebuie şi cu absenţe importante în lot, este mai bun decât Mypa în cea mai bună zi a ei.

Hai Rapid!

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul

Dacă aş fi doctorul Rapidului, v-aş extirpa ca pe o tumoră (scrisoare către un criminal)

Domnule Copos,
Sunt rapidist de vreo 15 ani, ceea ce înseamnă că n-am cunoscut niciodată Rapidul altfel decât sub conducerea dumneavoastră. Am trăit bucurii, am trăit tristeţi. E adevărat, mai multe tristeţi. Însă, nu din cauza lipsei de trofee, pentru că nu asta e esenţa Rapidului, ci din cauza modului în care dumneavoastră gestionaţi acest club. Haideţi să detaliez, ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să spun, eu, un simplu rapidist din peluză.
Momentul în care aţi avut privilegiul să deveniţi conducătorul acestui club de fotbal este, fără dar şi poate, vârful vieţii dumneavoastră, pentru că mai sublim decât Rapidul nu e nimic pe lumea asta. Cu toate astea, niciodată nu aţi conştientizat pe ce comoară aţi pus mâna. Niciodată nu aţi realizat ce bijuterie vişinie aţi agăţat la gâtul existenţei dumneavoastră. Nici n-o s-o faceţi vreodată. S-a văzut în nenumărate rânduri că sunteţi inconştient de toate aceste aspecte. Ce diferenţă este pentru dumneavoastră între iahturi şi Rapid? Probabil, niciuna. Deşi, pun rămăşag că aveţi mai mare grijă de ambarcaţiunile dumneavoastră decât de Rapidul nostru.
Observaţi, domnule Copos, că am spus “Rapidul nostru”, nu “Rapidul dumneavoastră”. De ce credeţi că am spus asta? Doar nu deţinem noi vreo acţiune la acest club. Doar nu avem noi vreo putere de decizie, alta decât aceea de a iubi Rapidul. Care, între noi fie vorba, nici măcar nu e o decizie, pentru că iubirea de Rapid te învăluie pe neştiute. Cu iubirea de Rapid te naşti, ea lucrează în tine, creşte, creşte, până când, într-o zi, te priveşti în oglindă şi realizezi că nu mai poţi trăi fără această echipă. Că vezi totul în alb-vişiniu. Că până şi respiraţia trădează câteodată un “Ale Rapid ale”.
Ideea de la care am pornit, însă, e aceea că Rapidul e al nostru, al suporterilor. Să ştiţi că, indiferent dacă deţineţi 51% din acţiuni sau 99,99%, tot nu deţineţi cel mai de preţ lucru: iubirea Rapidului. Atenţie, nu iubirea de Rapid, ci iubirea Rapidului. Ce, nu credeaţi că iubirea poate fi reciprocă şi în cazul ăsta? Eu vă spun că poate fi, pentru că Rapid nu e un simplu club de fotbal. Rapid e un spirit, iar spiritele sunt vii. Şi, dacă sunt vii, sunt capabile de iubire. Rapidul ne iubeşte. Pe noi, nu pe dumneavoastră.
De ce cred eu că Rapidul nu vă iubeşte? Păi, facem ce facem şi revenim la reciprocitatea iubirii. Rapidul nu vă iubeşte, pentru că nici dumneavoastră nu-l iubiţi pe el. Iar, dacă nu-l iubiţi, înseamnă, automat, că-l urâţi. N-am să spun că sunteţi indiferent faţă de el, pentru că şi indiferenţa e tot un fel de ură. Dumneavoastră urâţi Rapidul. Nu încercaţi să mă contraziceţi cu vorbe, pentru că doar faptele contează. Vorbele dispar, faptele sunt cele care rămân întipărite în minţi şi inimi, precum inelele în trunchiurile copacilor.
Ştiu că nu simţiţi pentru Rapid ceea ce simţim noi, cei din tribune. Nici nu vă cer asta. E ghinionul dumneavoastră că nu sunteţi dintre cei aleşi. Nu-i o problemă. Nu trebuie să fie toţi rapidişti, s-ar pierde farmecul. Faptul că suntem puţini ne face speciali, unici. Am observat că Rapidul e cam pe ultimul loc între priorităţile dumneavoastră. Am văzut că investiţi milioane în hoteluri, iar prin secţiile de copii şi juniori ale Rapidului bate vântul. Am văzut că iahturile dumneavoastră sunt în condiţie impecabilă, în vreme ce stadionul Rapidului e în paragină. Aici, poate că aveţi circumstanţe atenuante, datorate Ministerului Transporturilor, deşi, nici nu v-am văzut să vă zbateţi prea tare, să vă luptaţi cu ei în numele Rapidului. Am văzut că vă plângeţi de scufundarea planetei, dar de scufundarea Rapidului nu ziceţi nimic. Am văzut că, în general, vă plângeţi. Sunteţi un smiorcăit, domnule Copos, iar rapidiştii trebuie să fie curajoşi, să lupte până la moarte pentru culorile pe care le iubesc. Problema e că dumneavoastră nu le-aţi iubit niciodată, pentru că n-aţi înţeles nimic din spiritul Rapidului.
An de an, Rapidul nostru îşi pierde suporterii de stadion. Vă găsesc vinovat şi în această privinţă, domnule Copos. Pe lângă mârşăviile pe care le întreprindeţi an de an, pe lângă acţiunile murdare, menite să îndepărteze rapidiştii de Rapid, eu vă întreb: ce strategie de marketing are clubul pe care îl conduceţi? Vă spun eu, niciuna. Vă atrageţi lângă dumneavoastră numai oameni de nimic, indivizi fără personalitate, imbecili, capete seci, care nu fac altceva decât să joace după cum le cântaţi dumneavoastră. Iar, pe cei care au vrut într-adevăr să facă ceva pentru Rapid, i-aţi îndepărtat fără milă şi fără regrete. Pe unii, i-aţi ucis. La propriu. Vi-l amintiţi pe Rassie? Nu? Poate numele Gabriel Fuior vă spune ceva. Domnule Copos, Gabriel Fuior era unul din sfinţii Giuleştiului, atât în viaţă, cât mai ales acum, după moarte. Prin nepăsarea, prin cinismul dumneavoastră, prin limitarea de care aţi dat dovadă, prin ura pe care o aveţi faţă de binele clubului, ni l-aţi omorât pe Rassie.
Rassie a vrut să facă ceva pentru Rapid. Ba nu, corecţie: Rassie a vrut să facă totul pentru Rapid. De ce nu l-aţi lăsat? De ce i-aţi pus beţe-n roate? Poate că nu vă daţi seama, dar l-aţi omorât cu mâna dumneavoastră, domnule Copos. L-aţi omorât! Dumneavoastră realizaţi că aţi omorât un om? Da, prin gesturile dumneavoastră aţi trimis la cer un suflet, o bucăţică de Rapid. Aţi citit vreodată un singur rând izvorât din sufletul lui? Nu vi s-a furnicat pielea? Nu simţeaţi nimic atunci când Rassie vă vorbea cu atâta inimă despre Marele Rapid? Pe noi, cuvintele lui Rassie ne ridicau la cer, şi acolo dădeam mâna cu Pittiş, cu Greavu, cu Baratki. Atât de palpabile erau rândurile lui Rassie. Dar, ce pretenţie să am de la dumneavoastră, un om fără suflet? Sunteţi un monstru, iar monştrii nu au sentimente.
Pe mama lui Rassie o ştiţi? Se numeşte Antoaneta Fuior. Aţi avut vreodată curajul să o priviţi în ochi? Nu cred. Aţi fi văzut un şiroi de lacrimi scurgându-se pe obrajii ei, lacrimi alb-vişinii, moştenire de la Rassie. Ea nu mai are nimic acum. Vă daţi seama ce-aţi făcut? I-aţi răpit copilul unei mame. O crimă mai mare nu există pe lumea asta, domnule Copos. Nu-i de ajuns că galeria din Ceruri se măreşte în fiecare an, trebuia să ni-l distrugeţi şi pe Rassie, la 32 de ani? Rapidul are nevoie de oameni ca Gabriel Fuior, prin ei trăieşte. Prin oameni ca el se botează alţi şi alţi rapidişti. Dar dumneavoastră nu aveţi niciun interes să îngroşaţi rândurile mulţimii vişinii.
Domnule Copos, nu sunteţi demn de a conduce Rapidul. Cei care iubesc cu adevărat acest club au demnitatea de a nu se lăsa călcaţi în picioare de duşmani. De a nu fi cârpa lor de şters pe jos. Au curajul să-şi facă vocea auzită, chiar şi în situaţiile în care ea nu poate schimba nimic. Chiar şi atunci când strigătele lor pentru dreptate nu au efecte asupra minţilor celor care conduc fotbalul nostru. Dar, aceste strigăte nu se pierd, şi ştiţi de ce? Pentru că ele ajung la urechile Rapidului, iar asta îl determină să-i iubească şi mai mult pe cei care strigă în numele lui. Dumneavoastră, însă, sunteţi tăcut ca un şoricel. De ce, domnule Copos, de ce lăsaţi Rapidul singur? De ce vă lăsaţi aşa-zisul copil să înfrunte solitar nedreptăţile? Aşa făceaţi şi cu fiica dumneavoastră? Nu cred. Şi ştiţi de ce? Pentru că o iubiţi. Pe Rapid nu-l iubiţi. Aţi adoptat un copil pentru a-l folosi ca sclav. Asta aţi făcut dumneavoastră cu Rapidul nostru. Ni l-aţi furat din maternitatea vişinie, iar acum vă bateţi joc de el. De ce, domnule Copos? De ce sunteţi aşa meschin?
De ce sunteţi aşa zgârcit cu Rapidul, dar, când vine vorba de hoteluri, aveţi mâna largă? De ce sunteţi atât de duplicitar? De ce la meciul cu PSV Eindhoven nu aţi închiriat şi celălalt inel? Da-ţi-mi un răspuns la această întrebare. Ştiţi câţi rapidişti au rămas atunci la porţile stadionului? Mii, vă spun eu, că i-am văzut cu ochii mei. Îi vedeam mişunând prin zonă, trişti şi abătuţi, sperând să mai prindă un amărât de bilet, ca să fie şi ei prezenţi în galeria mult iubită. Mi s-a făcut o milă de ei, de-mi venea să vin la dumneavoastră să vă strâng de gât. Vă durea mâna să închiriaţi şi celălalt inel? Vă era teamă că ieşiţi în pierdere? Dar la pierderile suferite de noi, rapidiştii, nu v-aţi gândit? N-ar fi fost frumos un stadion plin cu 40-50.000 de rapidişti nebuni, ca în vremurile de altădată? Pentru dumneavoastră, sigur că nu. Ce ştiţi dumneavoastră ce înseamnă Rapidul?
Haideţi să vă spun ce-am mai observat. În fiecare an, atunci când Rapidul e pe val, şi chiar are şansa de a realiza o performanţă, dumneavoastră vă băgaţi invariabil coada, punând piedici în drum. Piedici grele, venite exact la momentul potrivit, pentru că Rapidul nu-şi mai revine, decât, poate, pe final de sezon, atunci când, însă, e prea târziu. Ba nu plătiţi salariile, ba creaţi conflicte în sânul echipei, ba nu legitimaţi cum trebuie jucătorii, ba câte şi mai câte. Asta se întâmplă în fiecare an. Ceea ce mă face să cred că aceste gesturi sunt intenţionate. De unde rezultă că dumneavoastră, domnule Copos, sunteţi cel mai mare duşman al Rapidului, mai mare decât Mitică Dragomir, mai mare decât Mircea Sandu, mai mare decât Gigi Becali, mai mare decât comisiile, şi aşa mai departe.Dumneavoastră sunteţi duşmanul nostru numărul unu. Poate nu toţi rapidiştii îşi dau seama de asta. Mulţi dau vina pe jucători, pe antrenori, pe preşedinţi. Eu, însă, cred că dumneavoastră sunteţi cel vinovat. Nu pot să acuz un jucător că nu ştie să dea cu piciorul în minge. Pot, însă, să vă acuz pe dumneavoastră că aţi adus la Rapid un astfel de jucător. Nu pot să acuz un antrenor de lipsă de valoare. Pot, însă, să vă acuz pe dumneavoastră că l-aţi pus pe bancă. Nu pot să-i acuz pe preşedinţi, manageri sau mai ştiu eu ce alţi oameni de paie, că tot ce fac e să vă lustruiască pantofii. Pot, însă, să vă acuz pe dumneavoastră că nu vă înconjuraţi de oameni de valoare. Peştele de la cap se-mpute, domnule Copos. Iar capul acestui club sunteţi dumneavoastră.
Pentru noi, Rapid e însăşi viaţa. Ştiţi ce înseamnă asta? Înseamnă că, fără Rapid, viaţa noastră n-ar avea sens. Şi de aici mai rezultă ceva. CĂ, PRIN ACŢIUNILE DUMNEAVOASTRĂ, ATENTAŢI LA ÎNSĂŞI VIAŢA NOASTRĂ!!!
Plecaţi din Giuleşti, domnule Copos! Vă rog eu, plecaţi.

SUNTEŢI UN CRIMINAL!!!

Luchian Abel

3 comentarii

Din categoria Suflet de rapidist

Rapid, campioana sufletului meu

Nu-mi amintesc exact momentul în care m-am îndrăgostit de Rapid. Poate când am auzit pentru prima oară galeria. Poate când am văzut primul meci alături de tatăl meu sau primul gol al Rapidului. Sau poate că, atunci când părinţii m-au conceput, soarta mea de rapidist era deja pecetluită. Mulţi mă întreabă de ce ţin cu echipa asta, referindu-se la puţinele trofee ce populează vitrinele clubului. Adică, de ce ar ţine cineva cu o echipă care câştigă un titlu o dată la 30 de ani? Care sunt satisfacţiile? Evident, întrebările de acest gen vin de la susţinătorii unor echipe care au adunat zeci şi zeci de cupe şi flori, între parantezele unei istorii mult mai scurte decât cea a Rapidului.

Am 25 de ani, aşa că, primele amintiri pe care le am cu Rapidu’ sunt din a doua jumătate a anilor ’90. Îmi amintesc că iubeam echipa asta la fel de mult atunci când se zbătea pe la mijlocul clasamentului, şi mă bucuram că a luat locul 8 şi nu locul 9, ca şi atunci când a ieşit, pentru prima oară în viaţa mea, campioană. Când eram mic, înainte să mă îmbolnăvesc de rapidism, tatăl meu îmi povestea că iubea Rapidu’ şi în perioada când juca în divizia B. Că l-ar fi iubit şi dacă se ducea în C sau în D. Şi chiar în divizia judeţeană. Mi-a mai spus că Rapidu’ lui aduna 40.000 de oameni în tribune la meciurile din divizia B, în timp ce, o altă echipă avea nevoie de ajutorul militarilor ca să umple un stadion de 25.000 de locuri, şi asta în prima ligă. De ce?, mă întrebam eu, cu mintea mea de copilandru. De ce ţine tatăl meu cu o echipă care n-are şanse la titlu, de ce o iubea ca nebunul chiar şi atunci când juca la matineu? Ce e aşa special la echipa asta? Mai târziu, aveam să aflu, pentru că Rapidu’ lui a devenit şi Rapidu’ meu. Şi aveam să realizez cât de norocos sunt că am fost adus pe lume de un tată rapidist. Că e un privilegiu să moşteneşti rapidismul de la tatăl tău, pentru că rapidismul uneşte. Inimi, steaguri, idei, glasuri. Rapidismul uneşte orice şi pe oricine. Rapidismul mi-a dat putere să răzbat dintr-o multitudine de rude steliste. Cât am fost mic şi neştuitor, n-au reuşit să mă corupă, asta pentru că în ADN scria „Rapid”. Şi, dacă m-am născut cu pecetea alb-vişinie, cu ea intru-n mormânt.

Când privesc meciurile Rapidului împreună cu tatăl şi fratele meu, simt cum inimile noastre bat în acelaşi ritm, cel al galeriei pe care o iubim şi din care fiecare rapidist face parte, indiferent dacă urmăreşte meciul de pe stadion sau din fotoliu. Singurii nebuni din România care cântă neobosit, din primul până în ultimul minut. O galerie pe care am văzut-o pentru prima oară pe viu în celebrul sezon uefantastic, la meciul cu Rennes, din 3 noiembrie 2005, cu vreo două săptămâni înainte de ziua mea. Un cadou mai frumos decât să văd galeria alb-vişinie la lucru nici că-mi puteam imagina. Îmi amintesc şi acum acele emoţii de neuitat pe care le-am simţit în timp ce urcam scările de la tribuna a doua. Nu conta că stadionul era aşa cum era, că lumina nu prea funcţiona, că mirosul nu era cel mai plăcut. Conta doar că galeria se auzea din ce în ce mai aproape. Conta lumina nocturnei, proptită în iarba crudă şi plină de istorie a bătrânului Giuleşti. Contau fularele şi steagurile fluturate cu veselie de rapidişti de toate vârstele, ce colorau acele minunate tribune cu iubirea lor nemărginită pentru o echipă ce nu le-a oferit decât trei amărâte de campionate într-un secol de fotbal.

Dar Rapid e mai presus de orice trofeu. Rapid e, în primul rând, o idee. O uniune în spirit, o credinţă universală. Ei nu ne vor învinge niciodată, pentru că nu luptăm în aceeaşi luptă. Ei nu ştiu asta. Ei cred că dacă fură un titlu, ne-au pus cu botul pe labe. Ce mai ziceţi acum, rapidiştilor? Noi suntem campioni, iar voi nu. Le răspund simplu: ce-aţi câştigat voi acum e nimic faţă de ce câştig eu la un singur meci petrecut în galeria Rapidului. Asta nu vor înţelege niciodată steliştii şi dinamoviştii, orbiţi de trofeele obţinute în istoria lor mizerabilă. La noi, “milioane de inimi bat la unison pentru Marele Rapid”. La ei, “milioane de inimi bat la unison pentru un titlu de campioană”. Ei nu ţin cu Steaua, ei ţin cu cupa câştigată de Steaua. Diferenţa dintre aceste două concepţii e mare cât o prăpastie dintre două lumi.

Sigur că, şi noi, ca orice suporteri de fotbal, ne bucurăm atunci când Rapidul câştigă campionatul. Dar, la noi în Giuleşti, până şi bucuria are un iz aparte, pentru că pe noi nu ne bucură trofeul propriu-zis, ci victoria supremă şi sfântă obţinută în faţa unui sistem murdar şi perfid care, de când a luat fiinţă, a lovit constant în spiritul corect al competiţiei, pe care noi, ca rapidişti, l-am apărat dintotdeauna. E o victorie a dreptăţii în faţa nedreptăţii, a binelui în faţa răului. Ţin minte cât de bucuros am fost în 1999, dar şi cât de trist am fost cu un an înainte. Aveam 12 ani şi Rapidul îmi intrase deja bine de tot în sânge. Îmi amintesc totul, ca şi când ar fi fost ieri: golul lui Ciocoiu din penultimul minut, măcelul lui Savaniu de la Bacău, meciul blestemat de la Craiova. A doua zi, am păşit pragul şcolii şi, la întâlnirea cu colegii stelişti, bucuroşi nevoie mare, mi s-a pus un nod în gât, de mai aveam puţin şi izbucneam în lacrimi în faţa întregii clase. “Dar mingea lui Marinescu a căzut în poartă…”, atât am reuşit să murmur, cu ochii umezi şi barba tremurândă. Însă, toate aceste lucruri n-au făcut decât să mă ambiţioneze să iubesc şi mai mult echipa asta nebună. Iar suferinţa teribilă avea să fie răsplătită un an mai târziu, atunci când Rapidul a învins sistemul.

Rapid înseamnă mult mai mult decât reuşesc eu să cuprind în aceste cuvinte. Despre Rapid se pot scrie cărţi, epopei ale unei istorii mai bogate decât a tuturor celorlalte echipe la un loc. Rapid e gândul vişiniu din fiecare dimineaţă. Rapid e golul lui Săpunaru, ce va dăinui pe vecie în inimile noastre, acoperind muntele de mizerie al celor trei goluri imaginate de steliştii care au fugit la vestiare, mânaţi de o laşitate ce a pătat iarba sfântă a Giuleştiului în acea blestemată zi de martie. Rapid e nebunie. Numai noi, rapidiştii, putem trece peste atâtea ghinioane aruncate în cârca noastră de istoria nemiloasă, menţinându-ne, în acelaşi timp, zâmbetul pe buze şi steagul înfipt într-o inimă “învişinată” de atâta iubire. Rapid e copilul care, la ieşirea din stadion, de sub şepcălia alb-vişinie, îşi întreabă cu speranţă tatăl când e următorul meci, că lui deja îi e dor de galerie, deşi timpanele încă mai vibrează imperceptibil în ritm de ‘Ale Rapid Ale’. Rapid e sărutul pe care gazonul viu din Giuleşti i l-a dat lui Şumudică, după acel ultim meci al sezonului. Rapid e călcâiul lui Buga, dar şi îmbrăţişarea veşnică pe care Cristi Săpunaru, un sfânt ce trebuie pictat pe pereţii Catedralei din Giuleşti, i-a promis-o băieţelului lui Sandu Neagu.

Rapid are în palmares toate sufletele vişinii care au trăit pentru el, pentru că fiecare rapidist îşi pune trofeul inimii sale în vitrinele Giuleştiului, pentru vecie. Şi asta face mai mult decât orice titlu de campioană.

Te voi iubi mereu, Rapidule.

Scrie un comentariu

Din categoria Suflet de rapidist

Salutare!

Luchian Abel mă numesc şi sunt un om vişiniu. De prin aprilie am început să scriu despre Rapid, echipa sufletului meu. Textele le postam pe celălalt blog al meu, lucacelbun.blogspot.ro, la categoria Rapid. Asta până într-o zi, când mi-am dat seama că Rapid e prea important în viaţa mea pentru a fi o simplă categorie într-un blog despre de toate. Aşa că, m-am decis să ofer părţii vişinii a sufletului meu o casă separată, în care să se poată desfăşura în voie, fără să-i fie teamă că nu are loc suficient.

Despre mine aş putea spune multe, dar, probabil că v-aş plictisi. Despre Rapid am scris deja multe şi voi mai scrie. La capitolul ăsta, sper să nu vă plictisesc. Prin textele mele, voi încerca să exprim într-un mod cât mai plăcut ce înseamnă pentru mine această echipă minunată, pe care o iubesc atât atât de mult. Vă doresc lectură plăcută!

2 comentarii

Din categoria Uncategorized