Arhive lunare: Septembrie 2012

E rasism dacă te înjuri singur? Despre ţiganii care au boală pe ţigani.

Faceţi, vă rog, un exerciţiu de imaginaţie şi închipuiţi-vă că, luni seară, galeria Rapidistă s-ar fi comportat în modul grotesc în care au făcut-o vecinii de peste gard ai cimitirului. Oare ce consecinţe am fi suportat noi în acest caz? Vă spun eu ce s-ar fi întâmplat. Am fi pierdut meciul cu 9-0 (adică vreo trei mese verzi, puse una lângă alta, ca la parastas), am fi fost depunctaţi cu 2.500 de puncte, câte unul pentru fiecare Rapidist prezent pe Naţional Arena, plus că nu mai pupam Giuleştiul până când strănepoţii lu’ Alexandra lu’ nea George ar fi avut la rândul lor strănepoţi. Rapid nu-i pe gustul puterii. Steaua, da. Ciudat, pentru că are gust de rahat.

Fiind pe stadion, am fost unul dintre martorii evenimentelor ce s-au desfăşurat pe Hypermarket Arena, sau cum s-o mai numi ea. Gloata stelistă de plătitori de bilete a vomitat injurii groteşti la adresa naţiei ţiganilor, afişând în acelaşi timp bannere scârboase ce serveau aceluiaşi scop. A, şi au mai elogiat un criminal care a luat 24 de vieţi, ridicându-l pe acesta la statutul de erou. Mai mult decât atât, turma cu trei cântece în repertoriu a fost strunită aşa cum se cuvine de Gabi Safta, marele crainic, cel care, probabil inconştient de gravitatea gesturilor sale, a instigat blândele mioare la violenţă şi ură de rasă.

În mod normal, după incidente de asemenea amploare, sancţiunile ar fi trebuit să curgă către echipa lui Ceauşescu, nu credeţi? Când colo, ce să vezi? Steaua primeşte câteva amenzi. Nu tu pierdere a meciului la masa verde, nu tu suspendări de stadion, nu tu depunctări. Băi, ăştia! Suporterii din ghenă au întrecut ORICE LIMITĂ A BUNULUI SIMŢ, nu limita de viteză în localitate, ca să le daţi un rahat de amendă! Băi, observatorule, tu nu ţi-ai notat nimic? Ţi s-a terminat cerneala de la pix, sau ce? Ai avut grijă să-i iei bannerul amărâtului ăla de copil, dar pentru mesajele mizerabile ale steliştilor n-ai avut ochi! Eşti o mizerie la rândul tău şi meriţi să fi fost în pragul casei în care a intrat Eugen Grigore, ţinându-te de mână cu Safta şi cu Meme!

Ca Rapidist, nu m-am simţit jignit de cele întâmplate la meciul de luni. Chiar mi s-a părut amuzant, hilar, ridicol, absurd. Să vezi 40.000 de oameni înjurându-se singuri e ceva cu adevărat sublim. De-aia i-am şi aplaudat. Cum să înjuri ţiganii, când tu însuţi eşti ţigan? Cum să înjuri ţiganii, când trei sferturi din idolii ghencişti sunt, aţi ghicit, ţigani? Băi, ăştia? Ştiaţi că Bănel Nicoliţă este ambasadorul antirasism din România? Păi, e frumos? Omu’ se luptă pentru drepturile voastre şi voi aveţi boală pe el? Nţ, nţ, nţ… Cum credeţi că s-a simţit el când a auzit ce strigaţi? În prostia voastră, probabil vă imaginaţi că a cântat şi el cot la cot cu voi, nu? Pe Lăcătuş îl mai ţineţi minte? Idolu’ vostru, ăla de făcea făină de oase din tibiile adversarilor! L-aţi bălăcărit în ultimul hal, săracu’. Pe el de ce aveţi boală, doar e unul din “eroii naţionali” de la Sevilla? Ilie Dumitrescu, Petre Marin, Nicolae Dică, exemple sunt cu nemiluita. Pe toţi i-aţi înjurat. Vai de capul vostru…

Acum, la modul cel mai sincer, nu-mi doresc ca Steaua să piardă meciul la masa verde. Nu aş putea suporta ca Rapidul să câştige prin birouri trei puncte pe care le-a pierdut în mod meritat pe teren. Ca Rapidist, vreau să respect spiritul corectitudinii sportive şi îmi doresc, astfel, ca punctele să se acorde numai şi numai în urma evoluţiei din teren. Dar, totuşi, cred că Steaua merita mai mult decât o simplă amendă…

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul

Rapid e zbuciumul neîncetat din sufletele noastre

Mai sunt cinci secunde. Mai sunt patru secunde. Trei, două. Scăpăm cu egal. Una… Pe moment, golul lui Bourceanu din ultima secundă a lumii mi-a mototolit inima, a înjunghiat-o cu o mie de cuţite şi a aruncat-o printre scaunele Arenei Naţionale, aceasta rostogolindu-se apoi până jos, la balustradă. Priveam mâhnit la bucuria grotească a steliştilor conduşi de crainicul psihopat. Îmi venea să renunţ. Să mă duc acasă, să şterg toate articolele pe care le-am scris vreodată despre Rapid şi să îl dau dracu’ de fotbal. Dar, privind lângă mine, mi-am zărit inima bătând timidă pe scaun. Se căţărase înapoi. Aşa că am pus-o la loc…

Am ajuns la stadionul Giuleşti cu mai bine de o oră înainte de plecarea către Naţional Arena. Mi-am luat în primire tricoul, îmbrăcând cu mîndrie crucea de cavaler şi alăturându-mă zecilor de Rapidişti care deja se strânseseră în preajma vechiului nostru Giuleşti. Unii începuseră deja să cânte, iar nerăbdarea li se citea în fiecare notă, în fiecare literă, în fiecare “Rapid” strigat cu bucurie din plămânii neobosiţi. Abia aşteptam să plecăm către meci. Aveam palmele transpirate, mâinile aproape că îmi tremurau de emoţie şi abia mai puteam să vorbesc. Aşteptam cu atâta nerăbdare să pornim marşul, încât nu mai puteam sta locului! Să traversăm Bucureştiul şi să le arătăm celor de pe margine şi de la balcoane ce înseamnă unitatea unei galerii, a unor oameni ce iubesc o minune. Să aud clădirile cum tremură la trecerea paşilor noştri încărcaţi de emoţie şi pasiune! Să răsune toate colţurile capitalei la auzul cântecelor noastre!

Şi am pornit. Timp de două ore, am traversat Bucureştiul de la un capăt la celălalt, pe jos, alături de Rapidişti. Am cântat, privind, din când în când, la cei de pe margine. Citeam pe feţele unora dintre ei un soi de neînţelegere. “Cine-s ăştia?”. “Sunt cu fotbalu’, se duc la meci”. Vă spun eu cine suntem! Suntem Rapidişti şi cântăm cu mândrie pentru culorile noastre! De la ferestre şi balcoane, alţi Rapidişti ne salutau, fluturând steaguri şi fulare. “Cinste lor, cinste lor, cinste Rapidiştilor!!!”

Pe măsură ce ne apropiam de stadion, răbdarea ardea din ce în ce mai mult în inimile noastre. La un moment dat, a ars complet, din ea rămânând doar cenuşa. Pentru fiecare dintre noi, acela a fost momentul în care am vrut să o luăm la sănătoasa, sărind peste garduri, călcând pe căştile jandarmilor, trecând de stewarzi şi poposind în peluza de pe Naţional Arena, cea din care aveam să le arătăm tuturor ce înseamnă să iubeşti cu adevărat echipa ce-ţi ocupă sufletul. Peluza din care aveam să ne cântăm pentru a nu ştiu câta oară iubirea pentru Rapid. Peluza ce avea să devină un ocean vişiniu.

Nu ştiu de ce am sperat că putem câştiga acest meci. Că putem face măcar un egal, păstrând astfel tradiţia celor zece ani de invincibilitate pe terenul Stelei. Cunoşteam jocul echipei, antrenorul, conducerea de doi lei. În mintea mea de Rapidist naiv, am sperat însă că meciul ăsta poate trece dincolo de realităţile prezentului şi pentru jucători, nu numai pentru noi. Am sperat că vor înţelege ce înseamnă pentru Rapidişti un meci împotriva comuniştilor. Am sperat că vor juca numai şi numai pentru noi. Nu vreau să îi acuz. Poate că, prin nu ştiu ce minune, au perceput toate lucrurile astea şi au vrut să dea totul, dar valoarea nu le-a permis să reuşească mai multe. Poate că şi-au vărsat sufletele pe teren, dar lipsa posibilităţilor de exprimare le-a înfrânat avântul. E greu de spus ce s-a întâmplat în teren. E greu de spus şi ce a fost în mintea lui Neluţu. Dar, să nu vorbim despre tactică. Să vorbim despre inimi…

Despre inimile Rapidiştilor ce au cântat luni seară! Da, acelea care pot cuprinde mai multă iubire decât toţi steliştii din lumea asta puşi la un loc. Auziţi şi la mine, ce prostii spun, de parcă steliştii şi-ar iubi echipa! Între noi şi ei există o diferenţă uriaşă de principiu, una care a existat dintotdeauna. Tocmai de aceea, orice comparaţie între noi şi ei e o absurditate. Nu există punţi de legătură, elemente comune pe care să le pui unul lângă celălalt şi să vezi care dintre ele e mai mare.

Între noi şi ei e diferenţa dintre a iubi o echipă şi a iubi un trofeu. Diferenţa dintre a iubi o istorie şi a iubi un palmares. Diferenţa dintre a iubi în fiecare clipă şi a iubi doar în momentele bune. Sunt lucruri pe care steliştii nu au capacitatea să le înţeleagă. Altele sunt coordonatele în lumea lor. La ei, e nevoie de un crainic psihopat care să se roage în genunchi de ei să cânte cele trei cântece pe care le au în repertoriu. La noi, e suficientă o voce inimoasă, chiar şi văduvită de megafon.

Degeaba s-a tânguit Safta, de parcă ar fi fost finala Ligii Campionilor, voi tot tăcuţi ca nişte mieluşei aţi rămas, steliştilor! Iar când aţi cântat, n-aţi făcut decât să vă înjuraţi între voi! Am spus-o în nenumărate rânduri, o mai spun o dată, şi o voi spune cu fiecare ocazie care se va ivi: galeria Stelei e SINGURUL LOC DE PE PĂMÂNT UNDE ŢIGANII STRIGĂ SUS ŞI TARE CĂ AU BOALĂ PE EI ÎNŞIŞI! Acum aţi înţeles de ce v-am aplaudat de fiecare dată când behăiaţi versurile alea absurde? Credeţi că ne-a afectat pe noi scandarea aia? Cum să ne afecteze ceva atât de distractiv? Cum să ne afecteze ce strigă o gloată care n-are nicio treabă cu iubirea de fotbal? Ţineţi-o tot aşa! V-aţi umplut deja de penibil, dar e plăcut să văd cum daţi pe-afară!

În privinţa lui Gabi Safta, ce aş putea să spun? Un psihopat care a behăit apoplectic la staţia de amplificare, încercând (zadarnic) să mobilizeze turma de behăitoare. Rezultatul s-a văzut, jelaniile patetice ale crainicului rasist trecând parcă neobservate. Câteva secunde de behăieli ridicole, apoi linişte. Când n-ai galerie, ci doar plătitori de bilete, o sută de crainici să ai şi nu te pot salva.

Pe teren, Steaua a fost mai bună, însă, pentru mine, mai importantă şi mai plină de glorie a fost victoria noastră din tribune. Am fost de 20 de ori mai puţini, dar de 20 de ori mai fanatici, pentru că noi avem galerie în adevăratul sens al cuvântului. Mă bucur nespus că am arătat din nou cine suntem, că am demonstrat că încă putem face spectacol. Am creat o magie pe care Naţional Arena n-o poate vedea nici la o mie de meciuri de-ale Stelei la un loc. Pentru noi, asta contează cu adevărat. Pentru voi, contează nişte puncte amărâte, care vă vor conduce către o tinichea la fel de amărâtă, dar pe care o slăviţi mai mult decât pe propria echipă.

La finalul meciului, fără să scot o vorbă, am privit în gol mai bine de jumătate de oră. Mingea şutată de Bourceanu îmi brăzda la nesfârşit retinele, deşi eu încercam să las în urmă acea secundă blestemată. Mă întrebam, oare cât mai pot să duc? Oare ce perspective mai sunt? Ce mă poate convinge pe mine să merg mai departe, având în vedere situaţia jalnică în care se găseşte Rapidul? Aşa ceva chiar nu mai trăisem până acum. Să ne bată Steaua la ultima fază a meciului, cum a fost posibil aşa ceva? De ce e soarta atât de inventivă cu Rapidiştii, atunci când e vorba de suferinţă?

M-am liniştit apoi. Mi-am dat seama că nu e prima oară când suferim. Cu siguranţă, nici ultima. Rapidul există. Cum necum, Rapidul a supravieţuit unei istorii ce rareori s-a dovedit a fi blândă. Deşi lovit din toate părţile, Rapidul nostru şi-a păstrat culoarea vişinie din obraji. Îi suntem îndatoraţi Rapidului până în ultima clipă a vieţilor noastre, pentru că el ne face fericiţi. El ne colorează sufletele cu sentimente pe care poate că nici nu eram conştienţi că le putem simţi. Rapidul e umărul pe care plângem, e naivitatea care ne face să mergem mai departe, sperând cu încăpăţânare că mâine va fi mai bine.

Să nu disperăm! Să continuăm să iubim Rapidul! Chiar dacă e greu, să ne amintim clipa magică în care ne-am îndrăgostit iremediabil de Rapid! Să pătrundem la esenţă, să ne învișinăm din nou sufletele! Să câștigăm iubire, chiar dacă Rapidul a pierdut puncte!

Şi să venim la meciuri! Asta e cel mai important! Să ne amintim că acesta e lucrul care ne diferenţiază în mod esenţial de ceilalţi. Faptul că iubim Rapidul pur şi simplu pentru că e Rapid. Nu-l iubim pentru trofee, îl iubim pentru magie!

Rapidişti, cu încăpăţânare să luptăm pentru iubirea noastră, iar Rapidul ne va răsplăti în moduri nebănuite!

Hai Rapid!!!

8 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

Purtaţi cu mândrie culoarea vişinie!!!

Lăsaţi-ne în inimile voastre! Deschideţi-vă sufletele şi primiţi-ne pe noi, cei care suferim pentru echipa asta mai mult decât pentru propria familie! Numai noi putem să vă purtăm pe aripi, numai noi vă putem arăta drumul spre victorie!

Ca întotdeauna, noi vom fi acolo sus, în tribune, alături de voi. Vom cânta fără oprire, vom sări, vom înjura, vom râde, vom plânge, vom iubi. Toate pentru Rapidul nostru drag, fericirea vieţii noastre, nebunia sentimentului şi sentimentul nebuniei. Intraţi pe teren cu gândul la noi! Gândiţi-vă cât de mult iubim noi echipa asta, cât de mult suferim pentru ea, cât de mult ne bucurăm pentru o victorie împotriva duşmanului suprem. Jucaţi cu galeria în inimă, şi nimic nu vă poate opri!

Luni, veţi juca împotriva duşmanului nostru de moarte. Stârpiţi-l! Nu-l lăsaţi să mişte, vărsaţi-vă sufletul pe teren pentru fiecare minge! Acesta nu e doar un meci de campionat. Luaţi-vă gândul de la clasament, meciul ăsta nu se joacă pe puncte! Aici contează doar orgoliul, inima să bată de două ori mai repede, şuturile voastre să scuture de cât mai multe ori plasa comuniştilor! Nemărginita mândrie giuleşteană vă obligă să câştigaţi acest meci!

Pancone, învaţă-i să fie Rapidişti, măcar pentru 90 de minute! Trage-i după tine, antrenează-le inimile să simtă măcar pentru acest meci ce înseamnă Rapidul, ce înseamnă victoria împotriva mizeriilor comuniste! Spune-le ce istorie uriaşă au de apărat, spune-le cât de mult iubim echipa asta! Pancone, eşti unul dintre noi, ai datoria să le umpli inimile de Rapidism, ai datoria să-i împingi de la spate! Convinge-i să facă totul pentru victorie! Spune-le că egalul nu contează! Spune-le că victoria supremă e singura alternativă!

Băieţi, jucaţi pentru noi! Daţi totul şi învingeţi monstrul comunist!

Hai Rapidule, fă-ne fericiţi!!!

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

Suntem din ce în ce mai puţini, dar vom renaşte. A, şi am bătut pe Bistriţa.

Rapidul a învins aseară Bistriţa lui Nae Manea, în nota acestui sezon, adică fără să arate un joc prea spectaculos. La 2-1, am avut emoţii, iar acest lucru este inacceptabil pentru un Rapid aflat în superioritate, pe Giuleşti, în faţa unui adversar modest. Acum, însă, despre altceva vreau să vorbesc.

Am suferit mult văzând Giuleştiul în proporţie de 80% gol. Mai mult decât atât, m-a durut că mulţi Rapidişti nu au cântat sau au cântat foarte puţin. Dacă în trecut, galeria era cea care ne ridica deasupra celorlalţi, încep să cred că nici măcar asta nu mai avem, sau cel puţin nu vom mai avea, dacă lucrurile vor continua într-o asemenea manieră.

De ce să vii pe Giuleşti dacă nu cânţi, mă întreb retoric? Mi se pare o absurditate fără margini. Există ceva mai frumos decât să-ţi pierzi glasul pe Giuleşti? Ce dacă echipa nu joacă nimic? Ce dacă marcăm numai din penalty şi nu avem jucători de valoare? Ce dacă avem cea mai penibilă conducere din fotbalul românesc, iar stadionul stă să cadă dacă sărim mai tare la vreun cântec? Trebuie să cântăm, fraţilor, de-aia venim pe Giuleşti! În Raiul nostru nu venim să ne plângem. Nu venim să ne înjurăm proprii jucători sau să scuipăm antrenorii adverşi în cap. În Giuleşti, venim să cântăm, altfel ce mai suntem? Nişte simpli plătitori de bilete care au venit să vadă un meci ca la teatru.

Poate că aceste lucruri par dure, dar, în opinia mea, numai acceptând realitatea o poţi schimba în bine. Nu-i nimic că trecem printr-o perioadă mai proastă. Asta nu-i o tragedie, atâta timp cât ne putem schimba. Putem redeveni cei de altădată, sunt convins de asta. Dar nu minţindu-ne.

Haideţi să renaştem!

Îmi dau seama că sunt extraordinar de multe lucruri care îi îndepărtează pe Rapidişti de Rapid, mai multe decât în oricare altă parte. Cei care nu mai vin la stadion sunt de înţeles, până la un punct. Cei care nu mai găsesc în ei puterea de a cânta, sunt şi ei de înţeles. Fiecare om are o limită, iar obiectivul lui George Copos pare să fie acela de a aduce fiecare Rapidist în pragul acelei limite, pentru ca, în secunda următoare, să-i dea bobârnacul decisiv, care să-l împingă dincolo de ea. Dar, pe de altă parte, voi vă imaginaţi cum ar fi viaţa noastră fără Rapid? Dacă mâine Rapidul nu ar mai fi, nu v-aţi muşca pumnii de ciudă că nu aţi venit la stadion să mai cântaţi o dată?

Ştiu că vă e greu să găsiţi în voi puterea de a mai suporta ceea ce se întâmplă la acest club. Ştiu că suferim mai mult decât oricare alţi suporteri. Dar haideţi să ne reamintim de ce ţinem cu Rapid. Haideţi să ne hrănim un pic cu amintiri, chiar dacă acest lucru nu e întotdeauna sănătos. Să încercăm să scoatem din străfundurile sufletelor noastre sâmburele de Rapidism pe care îl avem cu toţii. Să-l replantăm, să-l îngrijim şi să-l ajutăm să crească din nou. Dincolo de Copos şi de tot ceea ce se întâmplă în prezent, schimbarea trebuie să vină din noi. Dacă noi suntem pe stadion, Rapidul nu va muri niciodată. Tribunele Giuleştiului sunt principalul indicator al vieţii Rapidului, iar pulsul lui se măsoară după numărul de inimi din gradenele noastre pline de istorie. Asta trebuie să înţelegem. Rapidul nu a fost niciodată altceva decât galeria. Tribunele pline, ce cântă fără încetare.

Ştiu că Rapidul ne este răpit puţin câte puţin pe zi ce trece, dar haideţi să facem ceea ce depinde de noi. Haideţi să venim la stadion, să redevenim nebunii de altădată, să nu ne intereseze nimic altceva decât să cântăm pentru Rapid! Numai aşa le putem da peste nas celorlalţi, numai aşa ne putem redobândi statutul de cea mai frumoasă galerie din ţară.

Din nimic, să batem Steaua!

În ce priveşte meciul de aseară, nu sunt prea multe de spus. Jocul nu a fost deloc convingător, mai ales că am luat şi gol, fiind în superioritate. Albuţ ne-a convins din nou că nu are valoare, apărarea a fost şubredă, la mijloc ne lipseşte forţa, iar fără Teixeira nu am exista. Ce să mai vorbim de atac, care continuă să fie, de ani buni, cea mai mare problemă. Herea a făcut ce ştie el mai bine, adică să bată penalty-uri. Cred că e singurul jucător din România care câştigă atâţia bani doar ca să bată penalty-uri. În rest, nu văd nimic la el şi n-am văzut în niciun moment de când a venit la Rapid. Din păcate, la Rapid, nu valoarea e primul criteriu de selecţie a unui jucător. Nici al doilea, nici al treilea…

Ceea ce rămâne după victoria de aseară este rezultatul, unul de moral în vederea meciului cu Steaua de la începutul săptămânii viitoare. Cred că dacă lunea viitoare învingem pe Naţional Arena, putem spera la un sezon reuşit. O victorie împotriva celor mai mari duşmani ar fi, cu siguranţă, un imbold important pentru a porni cu adevărat în acest sezon. Rapidul încă gâfâie. A plecat din gară, dar cineva ţine frâna apăsată. Ca să prindem cu adevărat viteză, trebuie să batem pe Steaua. Un egal, chiar dacă mulţumitor, având în vedere situaţia actuală a echipei noastre, nu ne ajută prea mult. Trebuie să învingem şi să-l lăsăm pe cioban cu buza umflată. O victorie în acest meci ar fi cel mai important succes din acest sezon.

În final, să nu uităm niciodată cu ce echipă ţinem! Să nu uităm cât suntem de norocoşi şi de binecuvântaţi că am fost aleşi să facem parte din galeria giuleşteană. Trebuie să onorăm cum se cuvine acest dar divin. Cum? Venind la stadion meci de meci şi cântând pentru Rapid. Indiferent de… orice.

Hai Rapid!!!

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul

Sâmbătă, vrem Gloria

Am fost foarte dezamăgit după meciul de la Târgu-Jiu. Nu atât de înfrângere, cât de atitudinea pe care (nu) au arătat-o băieţii pe teren. Rapidiştii mei au trăit urât şi au murit la fel de urât. Măcar dacă ar fi trăit frumos, ar fi fost o consolare, ar fi fost o speranţă că cineva vrea altceva decât să vină mai repede ziua de salariu.

Stau şi mă gândesc: dacă băieţii ce îmbracă tricoul nostru sfânt nu au avut niciun pic de motivaţie să bată liderul, sau măcar să-i pună probleme, ce motivaţie ar putea să aibă cu nişte amărâţi ca Gloria Bistriţa? Sigur că, probabil vom câştiga, dar asta se va datora lipsei de valoare a bistriţenilor.

Neluţu a dat, în această pauză competiţională, o serie de declaraţii interesante, ce au scos în evidenţă modul său de gândire, referitor la performanţă. Mi-a plăcut atitudinea pe care a avut-o, mai rămâne să vedem dacă reuşeşte să insufle o cât de mică motivaţie în rândul “salariaţilor” pe care îi va trimite în teren la meciul de sâmbătă.

Dincolo de valoarea (sau lipsa de valoare) a lui Neluţu Sabău, este clar că lucrează în condiţii speciale. Are sub comandă o serie de jucători blazaţi, bătrâni, fără nicio motivaţie, fără ambiţia de a reuşi cu adevărat ceva, fără o fărâmă de spirit giuleştean. Şi, în ultimă instanţă, fără valoare. Când n-ai material de calitate la dispoziţie, e greu să construieşti ceva durabil, care să obţină şi rezultate. Sabău e obligat să scoată perechi de aşi din mânecă, pentru a reuşi să se bată la titlu în acest sezon. La momentul actual, în mod evident, titlul pare o utopie, având în vedere calitatea lotului. Dar noi sperăm ca întotdeauna că mâine va fi mai bine.

Meciul cu Gloria e de trei puncte, atât de necesare pentru a aborda cu o oarecare linişte meciul meciurilor de peste două etape. Cred că sâmbătă nu vom avea nicio problemă în a mări zestrea din clasament cu încă trei puncte.

Hai Rapidule!!!

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul