Arhive lunare: Octombrie 2012

Şumi vs Zotta. Iubirea absolută vs impostura unui sclav.

Pentru cei din afara lumii noastre vişinii, e un simplu conflict între un fost jucător şi antrenor al Rapidului şi un actual conducător al echipei noastre. Un duel în comunicate, cum au mai fost şi prin alte părţi, care se va stinge în câteva zile. Însă pentru noi, Rapidiştii, conotaţiile acestei lupte sunt infinit mai adânci decât nişte vorbe aruncate pe hârtie de către doi oameni de fotbal. Această luptă este unul din paşii atât de necesari în recuperarea Rapidului. E dovada că avem o voce care strigă pentru noi în faţa imposturii. Da, este inconfundabila voce a lui Şumi, întruchiparea iubirii absolute pentru Rapid.

Comunicatul lui Constantin Zotta mi-a provocat o scârbă de nedescris. Acest individ spune la un moment dat: “toţi cei care iubim această echipă”. Ştiţi ce înseamnă asta, nu? Că acest impostor se include pe el însuşi în categoria celor care iubesc Rapidul. El crede că e acolea lângă Şumi, iubind Rapidul cot la cot cu el. Băi, tu vorbeşti serios? Tu n-ai dreptul nici să te uiţi la Şumi, ar trebui să pleci privirea în pământ când stai în faţa lui. Şumi iubeşte Rapidul în moduri pe care tu n-ai cum să le înţelegi, pentru că sunt peste puterea ta de percepţie. De fapt, tu nici nu meriţi atenţie. Eşti un simplu sclav al utecistului, eşti animalul lui de casă, nu ai pic de demnitate. Încep să mă îndoiesc că tu ai scris comunicatul ăla. Nu cumva l-a scris altcineva, mai sus-pus pe scara ierarhică a clubului?

Prin acel superb comunicat de răspuns, Şumi nu s-a adresat numai lui Zotta, s-a adresat şi imposturii ce caracterizează conducătorii Rapidului din ziua de azi. S-a adresat mizeriei din sufletele celor care ne duc Rapidul către prăpastie. Şumi citeşte perfect ceea ce se întâmplă la Rapid, pentru că e unul dintre noi. Are sufletul împodobit în alb şi vişiniu, Rapid e familia lui, aşa cum e şi a noastră. Şi, atunci când un impostor atentează la viaţa familiei tale, reacţionezi.

Reacţia lui Şumi m-a făcut să mă simt mai în siguranţă. Ştiu că avem o voce puternică, sinceră, ce apără Rapidul în faţa acestor criminali care îl fărâmiţează. Şumi e o portavoce a dreptăţii, iar strigătul lui e strigătul istoric al tuturor generaţiilor de Rapidişti care s-au născut pentru a fi lângă această minunată echipă. Sunt atât de mândru că fac parte din aceeaşi familie cu Şumi. Sunt atât de mândru că sunt Rapidist!

Cu toţii trebuie să ne unim împotriva nemernicilor care distrug Rapidul. Mai bine zis nemernicului, pentru că, în fond, capul răutăţilor e unul singur: Copos. De el trebuie să scăpăm, el e rădăcina tuturor relelor, unul ca Zotta e o simplă creangă. Dacă o tăiem, la anul creşte alta-n loc. Însă, dacă scoatem răul din rădăcină, putem planta în loc ceva mult mai roditor. Acum e momentul cel mai propice. Lucrurile au început să se mişte în direcţia cea bună, iar schimbarea se simte în aer. Dreptatea va birui!

În final, doresc să salut prestaţia absolut senzaţională a galeriei, de la meciul cu Delta Tulcea. Asta trebuie făcut acum. Nu mai e loc de încurajări, e momentul să-l îndepărtăm pe Copos.

E momentul să ne luăm destinul în propriile mâini! E momentul să fim şi noi fericiţi!

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul

Sabia care taie capul balaurului. Despre cancerul Rapidului.

Rapidul joacă cu Tulcea în câteva ore, în Cupa României. Pentru prima oară în viaţa mea de Rapidist, nu mă interesează câtuşi de puţin ce se va întâmpla în acest meci. Nici în următorul, nici în cel care va urma după acela. Nu pentru că n-aş mai iubi Rapidul, pentru că acesta este un lucru pe care mintea mea nici măcar nu-l poate concepe. Ci pentru că pur şi simplu aceste meciuri nu mai contează. Sunt simple date într-un calendar competiţional, ce trebuie bifate pentru ca acest campionat mizerabil să poată merge mai departe. Meciurile ce vor urma sunt nesemnificative în faţa situaţiei actuale de la Rapid, una extraordinar de gravă, fără precedent în istoria de aproape 90 de ani a acestui minunat club.

Pentru mine nu mai contează că Rapidul are meci, că Rapidul e pe locul 8, că joacă cel mai slab fotbal din ultimii zece ani, că am pierdut cu conele bolşevice. Nu contează nici măcar că echipa armatei comuniste e pe primul loc şi probabil va câştiga detaşat acest campionat, cu metodele binecunoscute. Toate astea trec pe lângă mine, pentru că importanţa lor păleşte în faţa răului cel mare. Nu contează ce echipă vom alinia diseară, nu contează sistemul de joc, nu mă interesează să facem scor, nu mă interesează o victorie care să ne refacă moralul. Nicio victorie, indiferent de scor, indiferent de adversar, nu mai are valoare. Totul pare atât de mic, atunci când îţi vezi comoara distrusă.

E destul de clar pentru mine că George Copos şi-a propus să şteargă Rapidul de pe faţa pământului. Poate că a venit la Rapid cu tema bine făcută, nimeni nu poate şti cu siguranţă, deşi gesturile pe care le-a făcut în cei 20 de ani de când este patron către acest lucru indică. Pentru George Copos, n-a contat istoria, n-a contat demnul nostru steag, n-au contat suporterii aceştia fantastici care umpleau tribunele la fiecare meci. De 20 de ani, Rapidul este fărâmiţat sistematic de acest comunist, cu un cinism cum rar se poate vedea la un om.

Ce om eşti tu, George Copos, dacă ţi-ai propus să distrugi cu atâta seninătate o legendă a fotbalului românesc? Câtă răutate ai în suflet dacă îţi e atât de indiferentă suferinţa noastră? Numai un criminal fără conştiinţă poate ucide un spirit fără a avea pic de remuşcări. Un om fără valori morale, al cărui suflet a dispărut undeva în trecut, asta în cazul în care a existat vreodată.

Rapidul este ultimul bastion al dreptăţii din fotbalul românesc, ultima insulă de corectitudine, de onoare, de frumuseţe şi iubire adevărată. Şi, cum în România nu există democraţie, ci doar un soi de neocomunism, practicile au rămas, evident, aceleaşi ca înainte de lovitura de stat din 1989. Acum, însă, lucrurile sunt mult mai grave. Dacă în trecut Rapidul era lovit din exterior, acum, pentru prima oară în istorie, Rapidul nostru e lovit din interior. Comunismul în faţa căruia Rapidul a rezistat cu atâta stoicism înainte de 1989 s-a infiltrat pe dinăuntru. Nemernicii şi-au dat seama că Rapidul are un scut prea puternic pentru bâtele lor, aşa că l-au infectat cu cancer, pentru că acesta atacă tot organismul.

Tumora se numeşte George Copos, şi a ajuns în fază terminală. Rapidul abia mai respiră, e pe patul de moarte, aşteaptă un leac miraculos, care să-l repună pe picioare. Doar noi îi putem oferi acel leac. Noi suntem salvarea Rapidului, noi putem tăia în carne vie tumora ce a pus stăpânire pe bijuteria noastră.

NOI suntem ultima şansă a Rapidului în faţa duşmanilor. Ei sunt acum mai puternici ca niciodată, iar noi suntem obligaţi să găsim o cale prin care să fim şi mai puternici!

Să nu cedăm! Să luptăm până la capăt pentru Rapid! Să nu fim doar un ghimpe în coasta lor, să fim sabia care taie capul balaurului!

2 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

Egalii unui cătun. Despre nesimţire şi lipsă de demnitate.

Rapidul a scos un egal chinuit cu echipa ce reprezintă o comună din apropierea Bucureştiului, în condiţiile în care a avut superioritate numerică timp de o jumătate de oră. Da, la aşa ceva a ajuns Rapidul astăzi. Ceea ce s-a întâmplat la Chiajna, o comună ai cărei locuitori abia dacă reuşesc să umple peluza din Giuleşti, este emblematic pentru starea identitară a Rapidului de la sfârşit de an 2012. Eu, ca suporter Rapidist, nu aş accepta nici măcar acest punct obţinut în urma egalului. Este totalmente nemeritat, având în vedere condiţiile în care a fost “obţinut”. Rapidul nu mai are identitate, şi e nevoie de o schimbare drastică pentru a remedia acest neajuns.

Vorbind la modul general, după cum spunea Dan Puric într-o conferinţă pe care am ascultat-o recent, identitatea se află într-o strânsă legătură cu demnitatea. În acest moment, singurul care mai are demnitate e suporterul Rapidist. Ăla de-a cântat 90 şi-un pic de minute în amărâta aia de peluză de la Chiajna. Ăla de-a îndurat frigul pentru un Rapid pe care doar sufletul lui îl mai ştie. Suporterul care stă drept în faţa suferinţei. Atât. Restul, nu au pic de demnitate. Cei care ne reprezintă Rapidul în acest moment nu cunosc acest sfânt sentiment, nu-l pot cuprinde, pentru că se raportează la alte valori.

Băi, nesimţiţilor! Nu vă cer să fiţi Rapidişti, pentru că nu v-aţi născut aşa, şi să deveniţi, e imposibil. Nu cer ca demnitatea voastră să răsară din spiritul Rapidului, pentru că e clar că nu-l simţiţi. Eu vă cer să fiţi demni măcar ca fotbalişti. Indiferent de echipa pe care o simpatizaţi, indiferent de tricoul pe care îl îmbrăcaţi. Respectaţi, băi, terminaţilor, sportul numit fotbal! Respectaţi-vă meseria! Respectaţi-vă salariile alea de neam prost!

De ce sunteţi indolenţi? De ce jucaţi de parcă aţi fi plătiţi cu minimul pe economie? Aveţi zeci de mii de euro pe lună şi vă târâţi pe teren ca nişte meduze aduse de valuri la mal! Nenorociţii ăia cântă fără oprire la fiecare meci, îşi rup pâinea de la gură pentru un bilet, şi voi nu sunteţi în stare să daţi gol unui sat de lângă Bucureşti? Vai de capul vostru de nesimţiţi!

În timp ce priveam oripilat meciul de la Chiajna, făceam exerciţii de imaginaţie. Încercam să-mi închipui ce s-ar întâmpla dacă şi reprezentanţii altor meserii decât cea de fotbalist s-ar prezenta la serviciu în modul în care o fac căpriorii noştri. Vă daţi seama ce haos ar fi? Păi, dacă doctorii ar fi ca nesimţiţii ăştia, pacienţii ar ieşi din spitale ciopârţiţi, morţi, mai bolnavi decât erau înainte. Dacă piloţii ar fi la fel de indolenţi, avioanele ar cădea din ceruri ca picăturile de ploaie. Dacă pompierii şi-ar face treaba aşa cum o fac fotbaliştii Rapidului, adică pe sfert, incendiile ar rămâne nestinse.

Dacă privim din punctul de vedere al demnităţii, contrastul dintre istoria şi prezentul Rapidului este înmărmuritor. Să-l compari pe jucătorul Şumudică cu unul ca Ştefan Grigorie, asta e aproape o blasfemie. Cum mânca Şumi gazonul la fiecare meci, cum îşi dădea sufletul pe teren pentru tricoul pe care îl îmbrăca cu atâta mândrie! Cum plângea la fiecare înfrângere, cum sărea pe garduri la fiecare gol! Şi acum, uitaţi-vă la Grigorie. Sau la Codrea. Sau la Ioniţă. Sau la cine mai vreţi voi, că, slavă Domnului, aveţi de unde alege. Lotul Rapidului e plin până la refuz de blazare, indolenţă, nesimţire, lipsă de respect şi lipsă de demnitate.

Şi totul porneşte de sus. Totul! George Copos ne duce către prăpastie. Acest nemernic, acest utecist ordinar, ne distruge spiritul. Ne striveşte într-o menghină, cu un cinism de care numai un om crescut în spiritul comunist poate fi capabil. George Copos n-are milă. N-are demnitate. Dacă ar avea, s-ar retrage de la Rapid, ar lăsa pe altul în loc.

Să nu credeţi că George Copos face toate aceste nenorociri fără să-şi dea seama. Nu! Fiţi siguri că ştie foarte bine cât rău face Rapidului. Sigur, nu se pricepe la fotbal. Dar el ştie asta. Şi, totuşi, perseverează în a distruge Rapidul, cu bună ştiinţă, cu răutate chiar. Continuă să-şi bată joc de o istorie, de un spirit ce a dăinuit peste vremuri grele, de nişte oameni pentru care nu există nimic mai presus de Rapid.

George Copos nu are demnitatea lui, dar se şterge pe picioare cu a noastră. Băi, comunistule, să ştii că nu o să ne frângi niciodată spiritul! Noi nu dispărem aşa uşor, noi suntem Rapidişti! Noi rezistăm, e datoria noastră în faţa istoriei. Nu o să omori tu Rapidul, oricât ţi-ai dori! Demnitatea noastră de Rapidişti e un scut mult prea puternic pentru armele tale comuniste!

Copose, ai şi tu demnitate măcar o dată în viaţa ta! Demnitatea de a lăsa pe altul.

5 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul

Şumi, adu-ne Rapidul înapoi!

Rapidul nu poate fi salvat decât de Rapidişti. Nimeni nu înţelege mai bine spiritul Rapidului, decât unul care trăieşte nebunia tribunei giuleştene. Nimeni nu cunoaşte mai bine gustul lacrimilor de Giuleşti, decât unul care şi le-a şters pe mâneca tricoului vişiniu, într-o zi mohorâtă, în care Rapidul a pierdut. Nimeni nu poate simţi Rapidul, dacă nu e dintre cei aleşi.

Din fericire pentru noi, cei care iubim echipa asta mai mult decât pe propria noastră familie, acest om există. E Şumi. Unicul şi irepetabilul Şumi-gol. Şumi plânge neîncetat. Plânge pentru Rapid, pentru spirit, plânge pentru steagurile pe care şi le confecţiona cu mâna lui pe când era copil.

Şumi plânge ca la o nesfârşită înmormântare. E înmormântarea spiritului rapidist, la care asistăm în fiecare zi. Rapidul a fost pus în sicriu de către cei care nu-l iubesc, iar acum e dus la groapă. Şumi, cot la cot cu noi, trage cu dinţii de nemernicii ăştia de cară sicriul, implorându-i să se oprească, să ne lase Rapidul liber. Să ni-l dea dracu’ înapoi, că nu-i al lor!

Dintre toţi antrenorii, Şumi cunoaşte cel mai bine modurile în care suferă Rapidul, pentru că aceeaşi suferinţă o trăieşte şi el. Aceeaşi suferinţă o trăim şi noi. Şumi e făcut din acelaşi aluat cu noi, cei care încă mai credem în Rapid. Vă daţi seama ce privilegiu ar fi pentru noi ca unul de-al nostru să ajungă pe banca Rapidului? Unul care înţelege, trăieşte şi iubeşte Rapidul?

Ion Taban spunea că Şumi nu are loc la Rapid. Domnule Taban, aţi enunţat o mare absurditate, şi anume că un Rapidist nu are loc la Rapid. Dumneavoastră nu înţelegeţi Rapidul, pentru că, dacă l-aţi înţelege, nu aţi încerca să-l distrugeţi prin modul în care conduceţi destinele financiare ale acestui club.

Şumi e singurul care poate reda Giuleştiului nebunia lui proverbială, atât cât se poate, în condiţiile actuale. Doar Şumi poate colora din nou fotbalul Rapidului, atât de diluat de mentalitatea păguboasă şi pierzătoare a ultimilor doi antrenori care au ocupat banca tehnică. O mentalitate care, din păcate, a început să se caţere uşor uşor şi către tribune. Mentalitatea o schimbi cel mai greu pe lumea asta, dar Şumi e singura noastră speranţă.

La Rapid e nevoie de oameni cu spirit, nu de oameni cu palmares, şi acela obţinut în moduri îndoielnice.

La Rapid, e nevoie de Şumi-gol!!!

20 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

Steagu’ sus și pieptu-n față! Testul de Rapidism.

Rapidul a pierdut din nou, de data asta în faţa lui Dinamo. După ce ne-a bătut primul monstru comunist al ţării, iată că ne-a bătut şi al doilea. Trăim vremuri grele, fraţilor! Un tur de campionat în care am pierdut cele două meciuri pe care cu toţii ne dorim atât de mult să le câştigăm. Un tur în care Rapidul a jucat poate cel mai slab fotbal din ultimii 20 de ani. Suntem cu toţii nemulţumiţi, dezamăgiţi şi frustraţi. Jucătorii nu ne răsplătesc în niciun fel pentru modul în care noi ne iubim echipa. Nu au nici valoarea necesară, şi, din câte se pare, nici disponibilitatea. Pe lângă asta, mizeria din fotbalul românesc ne afectează mai mult decât pe toţi ceilalţi. Toate tunurile sunt îndreptate împotriva noastră. Mafia, însă, nu poate fi învinsă decât dacă rămânem uniţi.

Dinamo–Rapid era un meci pe care l-am privit cu speranţă. Sigur, nu credeam cu adevărat într-o victorie, dată fiind recenta schimbare de antrenor, dar, în sinea mea, speram la o schimbare de atitudine, faţă de meciurile trecute. Totul părea aşa frumos atunci când Teixeira a înnodat picioarele celor doi dinamovişti! A pasat apoi ideal pentru Pancu, iar legenda noastră nu a făcut decât să ofere mingii mângâierea necesară pentru a se furişa în plasă, păcălindu-l pe Bălgrădean! Era 1-0, iar inimile noastre priveau cu speranţă la acest nou început. Lui Balaj, însă, nu i-a plăcut bucuria noastră şi s-a decis să ne-o frângă. Mai întâi, nu a văzut un fault la portar, la faza în care Alexe a adus egalarea, cu doar câteva momente înainte de pauză. Apoi, în repriza secundă, a acordat mult prea uşor o lovitură liberă pentru Dinamo, din preajma careului nostru. O lovitură ce părea să se repete la nesfârşit, până când Dinamo avea să marcheze sau să primească vreun penalty. În cele din urmă, a fost a doua variantă. Alexe a transformat, aducând echipa miliţiei în avantaj. Ilijoski putea primi şi el penalty, cu zece minute înainte de final, dar Balaj n-a fost impresionat de căderea lui. Ceva îmi spune că dacă fazele pe care le-am adus în discuţie se petreceau în tabăra dinamoviştilor, altele ar fi fost deciziile. Mă rog, oricum nu mai contează. Nu arbitrajul a fost cauza înfrângerii, deşi tenta a fost clară.

Eu cred că Rapidul a pierdut acest meci pentru că, la momentul actual, este o echipă mică, de pluton. Şi cred că, pentru a putea progresa, trebuie să recunoaştem asta. Adevărul oferă cel mai solid fundament către evoluţie, aşa că haideţi să avem curajul să-l privim în faţă. Anul acesta, Rapidul este o echipă de pluton. Nici nu are cum să fie altfel, având în vedere managementul absolut penibil orchestrat de George Copos. Jucătorii din lotul Rapidului pur şi simplu nu au valoarea necesară pentru a se lupta acolo sus, iar acest lucru s-a văzut în această seară. Chiar dacă au arătat un plus de dăruire, pur şi simplu nu au putut mai mult. Valoarea nu-i ajută. Mulţi nici măcar nu ştiu să facă o preluare sau să dea o pasă simplă. Eu, unul, nu-i înţeleg. Cum să joci fotbal, doar pentru salariu? Ce atitudine e asta? Băieţi, ăsta nu e un job banal, de la 9 la 17, în care să vii să te plictiseşti la birou până în ziua de leafă. Ăsta e Rapidul, aici trebuie să arătaţi dăruire. Cine îmbracă tricoul alb-vişiniu e dator în faţa istoriei acestui club să nu-şi bată joc de fotbal. Pe când, voi ne păcăliţi la fiecare meci. Păi, e frumos?

Mă uit la un jucător ca Ştefan Grigorie şi încerc să înţeleg cum de a reuşit să reziste atâţia ani la Rapid. Şi îmi dau seama că e ceva absolut normal, din moment ce la Rapid nu se vrea performanţă. Sigur, la un club serios, Grigorie era probabil făcut parizer şi hrănit celorlalţi jucători. De fapt, un club serios n-ar fi adus niciodată un asemenea jucător. Grigorie e doar un exemplu, iar lista e, din păcate, lungă. Lotul Rapidului e un cimitir de fotbalişti blazaţi, fără valoare, care îşi bat joc de fotbal şi de suporteri. Sunt şi excepţii, dar le ştiţi foarte bine, nu le mai amintesc.

Astfel, Rapidul a devenit o echipă de pluton. Iar nesfârşitele noastre dezamăgiri şi supărări provin din faptul că ne dorim ca această echipă să facă performanţă. În ochii noştri, Rapidul încă face parte dintre granzi, încă se bate la titlu. Nu, fraţilor! Nu mai suntem ăia de demult, aşa că, să încetăm a mai privi cu inima, să mai folosim şi raţiunea. Uneori, e mai sănătos. Nu e un capăt de ţară că Rapidul a devenit o echipă de mijlocul clasamentului. E doar o perioadă şi, ca orice perioadă, e trecătoare. Va veni din nou momentul în care Rapidul se va bate acolo sus, dar nu cu actuala conducere. În niciun caz.

Sigur, vom mai avea momente bune, în care vom fi aproape de performanţe, dar acestea vor fi sporadice, conjuncturale şi absolut întâmplătoare. Pentru că nu se vrea aşa ceva. La Rapid nu se vrea performanţă. Cât va mai fi George Copos patron, Rapidul nu va mai lua titlul, poate eventual vreo cupă care să ne mai îndulcească, dar şi aceea întâmplătoare. Cu George Copos patron, Rapidul se duce la vale. Aşa că, să încetăm să mai sperăm la titluri, Liga Campionilor, Europa League şi aşa mai departe. Dacă lucrurile continuă de această manieră, în curând nu vom mai spera decât la evitarea retrogradării. Să nu ne mai dorim atât de mult, pentru că pur şi simplu nu se poate şi nu se vrea.

Suntem singuri împotriva tuturor, inclusiv împotriva propriului nostru patron. Cu toţii ne vor raşi de pe faţa pământului, distruşi, minimalizaţi, reduşi la tăcere. Ştiţi de ce? Pentru că noi suntem singurii care mai avem curajul să fim curaţi. Să ne revoltăm împotriva mizeriei din fotbalul românesc. Şi mai e un motiv. Noi iubim necondiţionat. Ei nu pot înţelege această mare enigmă. Şi ce au fost învăţaţi comuniştii să facă, atunci când nu înţeleg ceva? Aţi ghicit, să-l facă să dispară. Cum putem lupta cu ei? Vă spune eu: rămânând uniţi. Aşa le râdem în faţă: cântând în continuare pentru Rapid, chiar de va fi să ajungă la retrogradare. Numai aşa îi putem învinge: ţinând steagurile sus şi piepturile în faţă, unite de sentimentul suprem numit Rapidism.

Ceea ce se întâmplă cu Rapidul din zilele noastre e un mare test. Dumnezeu ne încearcă, precum l-a încercat pe Iov. Vrea să vadă cât putem duce, cât de mult credem în Rapid. Este un an plin de dezamăgiri, dar, în acelaşi timp, poate fi şi o măsură a Rapidismului din sufletele noastre. Este important modul în care ne situăm faţă de problemă, pentru că, astfel, vom găsi mai uşor metoda prin care să o depăşim.

În cele din urmă, Dumnezeu i-a dat lui Iov totul. La asta trebuie să ne gândim, după fiecare înfrângere.

4 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

Fărâma de Rapid. Despre oamenii care nu ştiu să renunţe.

Punct şi de la capăt, nu-i aşa, prieteni? Mă întreb, oare câte fraze mai putem începe, noi, Rapidiştii? De câte ori ne mai putem ridica din pumni, cât să ne mai smulgem picioarele din mocirlă? Cât să mai credem în mirajul binelui de mâine? De ce să ne mai rupem piepturile, de ce să ne mai ştergem lacrimile, de ce să mai iubim cu atâta ardoare? Din păcate, în ultimii ani, ne-am pus aceste întrebări mult prea des. Exagerat de des, pentru nişte suporteri care nici nu cer foarte mult în schimb. Doar respect. Atât vrem, noi, Rapidiştii. Să fim trataţi cu respectul cuvenit unor oameni care ard, care mor şi înviază de zeci de ori pe an, care nu încetează o clipă să ofere toată iubirea de care sunt capabili. Cu toate astea, avem datoria să rezistăm.

Am fost la meci, am cântat în permanenţă, indiferent de ceea ce se întâmpla în teren. Fiecare vizită în Giuleşti e o binecuvântare, aşa că încerc de fiecare dată să profit la maxim de ea. După sfârşitul meciului, în inima mea, o mulţime de sentimente se băteau pentru supremaţie. Dezamăgirea, tristeţea, frustrarea, revolta, fiecare dintre acestea îşi pretindea întâietatea. M-am aşezat pe scaun, cu faţa-n palme, contemplând la iarba verde din Giuleşti, luminată atât de frumos de nocturnă. Stadionul era aproape gol, ultimii Rapidişti pregătindu-se să plece spre case. Mă întrebam ce aş mai putea scrie, după această nouă dezamăgire. Vroiam să lovesc în jucători, în antrenor, în Copos. Vroiam să-mi exprim revolta într-un mod cât mai acid, să încerc să evidenţiez toate problemele ce au dus la acest nou dezastru. M-am liniştit apoi şi m-am hotărât să scriu despre fărâma de Rapid care ne dă puterea să mergem mai departe.

Octavian Paler, scriitorul cel mai apropiat sufletului meu, spunea următoarele: “Am învăţat că poţi continua încă mult după ce ai spus că nu mai poţi.” Poate că vă recunoaşteţi în această frază. De câte ori v-a venit să renunţaţi? De câte ori aţi spus: “Gata cu Rapidul! Inima mea nu mai rezistă!” Şi acum, vă întreb: de câte ori v-aţi răzgândit? De câte ori v-aţi întors pe drumul pe care îl cunoaşteţi atât de bine, cel ce duce la inima Rapidului? V-aţi întors de fiecare dată, nu-i aşa? Ştiţi de ce? Pentru că Rapidul v-a încolţit din toate părţile cu nebunia şi încăpăţânarea lui. V-a atras înspre el ca un magnet, umplându-vă inimile cu iubirea aceea primordială, care v-a cutremurat fiinţa atunci când aţi văzut pentru prima oară steagul alb-vişiniu fluturând deasupra cerului. Iubirea care v-a contaminat pe viaţă. Iubirea care v-a înnobilat sufletele cu Rapidism.

Către acea iubire trebuie să ne întoarcem acum faţa, în aceste vremuri grele. Momentul în care ne-am îndrăgostit de Rapid e cel mai important, pentru că de acolo putem clădi mereu noi începuturi. De acolo ne putem trage seva care să ne dea puterea necesară pentru a merge mai departe. Readuceţi în sufletele voastre copilul care a privit pentru prima oară galeria cântând, din cârca tatălui. Copilul care a primit cadou primul său tricou cu Rapid. Copilul a cărui inocenţă poate spăla noroiul suferinţei noastre.

M-am întrebat de multe ori ce am făcut ca să merităm această neîncetată suferinţă. Cu ce a greşit Rapidul, ca să fie lovit din toate părţile? Oare există oameni destinaţi să sufere pe vecie? Dacă da, atunci e clar că Rapidiştii fac parte din această categorie. Totul e un câmp de pălămidă, din care mai răsare ici-colo câte-o curajoasă floare de mac. Ăsta e Rapidul. De acolo de unde este el acum, deşi lovit de toată lumea, mai scoate capul din când în când, anunţându-ne că încă e viu. Rapidul încă mai trăieşte, dar pulsul e din ce în ce mai slab. Rapidul se hrăneşte din bătăile inimilor noastre, îşi ia energia din iubirea pe care noi i-o oferim, la fel cum noi ne tragem seva din magia lui. Ce simbioză perfectă! Rapidul şi Rapidiştii nu pot trăi unul fără celălalt. Aşa că, haideţi să ne salvăm Rapidul!

Rapidul ne-a învăţat multe şi, chiar de va fi să se stingă mâine, aceste învăţăminte ne sunt de ajuns pentru toată viaţa, atât de cuprinzător este Rapidul. Eu, însă, nu vreau asta. Eu vreau ca Rapidul să ne înveţe mai departe să iubim cu adevărat. Eu vreau ca Rapidul să ne accelereze în continuare inimile, în drum spre stadion. Eu vreau ca Rapidul să nu moară niciodată.

În viaţă, există o lege a compensaţiei, un echilibru între suferinţă şi bucurie, acestea tinzând în mod inevitabil să se egalizeze. Voi vă daţi seama ce fericire supremă ne aşteaptă, după o atât de lungă suferinţă? De aceea e bine să nu cedăm, să nu ne oprim niciodată din a trăi cu nebunia Rapidului în suflet, pentru că nu poţi să ştii ce vânt va elibera cerul de sub povara norilor.

Când a proiectat Rapidul, Dumnezeu i-a picurat şi-un strop de veşnicie. Aşa că, staţi liniştiţi, Rapidul e sinonim cu eternitatea.

Rapidul e al nostru, dar trebuie să luptăm pentru el, pentru că fără luptă nu există satisfacţii.

5 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

Casa noastră e Giuleştiul! Haideţi să îl umplem vineri!

Rapidul nostru are meci, iată o veste care trebuie să ne facă inimile să tremure! Rapidul face un nou pas în istorie, iar noi trebuie să fim acolo unde am fost destinaţi să fim: în tribunele Giuleştiului. De acolo se vede cel mai bine Rapidul, de acolo se simte cel mai adânc, de acolo se cântă cu cea mai multă patimă. Din tribunele vechiului Giuleşti, un stadion care, indiferent cum ar arăta, pentru noi va rămâne mereu cel mai frumos loc de pe pământ. În Giuleşti e casa noastră. Aşa că, haideţi cu toţii acasă!

Vineri, trebuie să venim în număr mare! Giuleştiul e înfometat de cântecele noastre, iar noi avem datoria să-l hrănim. Giuleştiul ne cheamă înspre el, nu-l auziţi? Nu-l simţiţi cum freamătă, la gândul că nebunii vişinii îi vor zgudui din nou gradenele istorice? Nu puteţi dezamăgi bătrânul nostru stadion decât dacă staţi acasă. Nu-l uitaţi, nu-l ignoraţi! Amintiţi-vă câtă bucurie v-a adus acest loc şi veniţi vineri seară să o retrăiţi!

Trăim vremuri grele, dar Rapidul ne poate aduce în continuare bucurii. Nu conducerea, nu antrenorii, nu jucătorii, ci Rapidul, cel din sufletele noastre. Rapidul care niciodată n-a îndrăznit să ne părăsească. Rapidul faţă de care avem datoria istorică să-l iubim până în ultima clipă. Rapidul va dispărea doar atunci când nu va mai fi păstrat în inimi, de aceea responsabilitatea noastră e uriaşă. Aşa cum noi ne strângem cu bucurie în Giuleşti, tot aşa Rapidul se cuibăreşte în inimile noastre. Păstrând Rapidul în suflete, îl colorăm cu veşnicie.

E momentul să strângem rândurile! Să ne adunăm vineri în Giuleşti şi să cântăm, că doar de-aia ne-am născut! Aşa mic şi dărăpănat cum e el, Giuleştiul rămâne casa noastră. Nu e nimic mai trist decât o casă pustie, aşa că vineri, noi, nebunii vişinii, suntem aşteptaţi în tribune ca să încurajăm Rapidul până murim, doar ăsta-i cel mai frumos lucru pe care-l ştim!

Hai Rapid, hai pe Giuleşti!!

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist