Arhive lunare: Noiembrie 2012

Cât să mai cântăm şi noi? Până murim, fraţilor, până murim…

Rapid–Astra 2-3. Gata, am pierdut şi cupa. Judecând la rece, rezultatul este absolut logic, dată fiind diferenţa de valoare dintre cele două echipe. Faptul că Rapidu’ nostru a revenit de la 0-2 nu se datorează valorii, ci nebuniei specifice acestei echipe binecuvântate. O nebunie care se mai transmite din când în când şi celor din teren, oricât de apatici, trântori sau lipsiţi de valoare fotbalistică ar fi ei. Asta e special la Rapid: aura de nebunie specifică acelui petic de Bucureşti numit Giuleşti. Din păcate, în ziua de azi, nebunia ne vizitează tot mai rar. Dar şi când ne vizitează, Doamne, ce frumos trăim!

Înainte să plec către meci, am transmis un mesaj, cum că cei care nu vor fi pe Giuleşti (m-am referit la cei care pot să vină şi nu vor, din diverse motive, nu la cei care nu pot ajunge din motive obiective) vor regreta a doua zi. Am avut dreptate. Cine nu a fost aseară pe Giuleşti, a avut ce regreta. Am trăit o magie cum rar mai vezi pe Giuleşti în aceste vremuri grele. Am văzut din nou oameni cântând nebuneşte, am văzut zâmbete sincere pe chipuri vişinii, am văzut Rapidişti dansând printre scaune, purtaţi pe valuri de muzica galeriei, am văzut emoţii duse la extrem, am văzut din nou magnifica şi unica împletire a extazului cu agonia.

Am cântat tot timpul, am muşcat din fular, am dat cu el de pământ, am fost fără de reacţie la golul de 1-2, apoi, la golul egalizator, am lovit scaunele cu pumnii de fericire, am sărit ca tâmpitu’ pentru un Rapid la care doar visez, am zâmbit, am lăcrimat, m-am suit pe nocturnă, am fost adus brusc cu picioarele pe pământ, am lovit cerul cu pumnii, am fluturat fularul, mi-a bubuit inima în piept, mi-am pierdut vocea.

Rezumând, am trăit cele mai frumoase momente pe care le-aş putea trăi vreodată, pentru că nicăieri nu mă simt ca în Giuleşti. La viaţa mea, am fost în multe locuri frumoase, am trăit multe experienţe minunate, dar, fraţilor, nimic nu se compară cu Giuleştiul. Emoţiile pe care mi le dă Rapidul sunt unice, nimeni şi nimic de pe lumea asta nu le poate repeta.

La 0-1, ştiam că avem timp să revenim, pentru că era abia începutul meciului. La 0-2, eram deja resemnat, mai ales că Rapiduleţul meu juca în nota obişnuită. Nici măcar la 1-2 nu mi-a răsărit vreun mugure de speranţă, am zis că e doar noroc, Astra poate reface oricând diferenţa. Uitasem că e vorba de Rapid şi, oricât de nedemni ar fi majoritatea jucătorilor ce îmbracă astăzi tricoul vişiniu, acel strop de nebunie poate coborî oricând peste iarba din Giuleşti.

La golul egalizator, aproape că am luat-o razna de fericire. Mi-am dat seama că Rapidul încă mai e Rapid, oricât de diluat ar fi de nonvalorile ce se perindă prin interiorul clubului. Cât de puternic e Rapidul, dacă, din atâta suferinţă, încă reuşeşte să ne mai ofere astfel de sentimente! Ce datorie imensă avem, aceea de a nu-l lăsa să moară! De a trage de el cât putem, de a ţine steagul sus, de a veni pe Giuleşti, de a-l iubi până-n pânzele albe!

Apoi, în prelungiri, singura mea speranţă erau penalty-urile. Astra era clar echipa mai bună, mai ales că revenirea noastră a avut şi un strop mare de noroc, având în vedere carambolul de la golul de 2-2. Giurgiuvenii presupusului nostru salvator Niculae au dominat clar cele 30 de minute, iar golul a picat absolut logic în poarta noastră. Am sperat ca prostu’ că vom ajunge la penalty-uri, uitând că Rapid e net inferior Astrei. Dar am sperat, că doar sunt Rapidist, şi Rapid încă mai dovedeşte din când în când că e capabil de orice. Aseară, n-a fost să fie. Când e să se aleagă praful…

În final, s-a calificat echipa mai bună. Echipa care joacă fotbal, echipa cu valori în teren, echipa cu strategie, echipa cu profesionalism. Nu şi echipa cu galerie. Nu e nimic nedrept în calificarea Astrei. Au meritat-o şi îi felicit pe cei de acolo, pentru că ştiu ce vor şi respectă fotbalul. În ceea ce priveşte strategia Rapidului, ea poate fi simbolizată într-o propoziţie: Ştefan Grigorie nu ratează echipa de cinci ani… E trist ce se întâmplă, e tare trist…

Cu ce am rămas după meciul de aseară? Păi, cu multe, cu foarte multe, ca de fiecare dată când am privilegiul de a fi pe Giuleşti. Am rămas cu atmosfera incendiară, şi la propriu şi la figurat, care a înflăcărat din nou vulcanul din Calea Giuleşti. Am rămas cu nebunia Rapidului, care a renăscut, chiar dacă doar pentru câteva minute. Am rămas cu nebunia galeriei, care a renăscut pentru 120 de minute. Am rămas cu forţa lui Dan „Chelie” Teodorescu, cel care a izbutit să reunească din nou Rapidiştii şi să-i facă să cânte aşa cum numai ei ştiu să o facă. Am rămas cu nebunia lui Dan „Chelie” Teodorescu, cel care a îndemnat fetele să rămână în pielea goală, dar, în mod surprinzător, niciuna nu s-a conformat. Am rămas cu speranţa că putem renaşte ca galerie. Cred în Rapid, iar idealul nostru suprem va răzbi în eternitate!

Imediat ce s-a terminat meciul, o ploaie măruntă a umezit Giuleştiul. Au plâns Cerurile vişinii, dar nu de tristeţe, ci de bucurie că Rapidul a fost din nou cântat aşa cum merită să fie cântat.

Te iubesc, Rapidule, mai mult decât orice!

Anunțuri

5 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

Ne cheamă Giuleştiul! Ne cheamă istoria!

Giuleşti. Casa noastră. Rapid. Cupa României. Istorie. Galerie. Lume multă. Înghesuială. Hai Rapid! Nocturnă. Imn. Fulare. Copii. Tineri. Adulţi. Bătrâni. Fete. Femei. Cântece. Samba. Steaguri. Pentru mineee…! Echipa. Mingea. Rapid esteee…! Bară frumoasă. Gol şi mai frumos! Tot ce-am iubit şi voi iubi pân’ la moarteee…! Bucurie. Nebunie. Rapid, Rapid şi iar Rapid!

Îmi leg fularul la gât şi Rapidul de inimă, îmbrac tricoul de om vişiniu, îmi dreg niţel vocea, fac o cruce şi o anunţ pe mama că plec la meci. Apoi, fuga la maşină, fuga pe străzi, fuga pe Giuleştiul meu iubit. Abia aştept să urc din nou podul, pentru a câta oară în viaţa mea? Să-mi şoptească cerul Grantului acea linişte aparte, să-l văd cum se reflectă în veşnicul paralelism al şinelor. Să văd becurile nocturnei cum se aprind rând pe rând, ca stelele pe cerul Bucureştiului. Să-mi şuiere vântul pe la urechi şi trenurile pe sub picioare. Să-mi bată inima din ce în ce mai tare, inima de Rapidist, pe care nu o pot niciodată păcăli să se astâmpere. Ea ştie că Giuleştiul e aproape, îl adulmecă, îl simte neîncetat. O, tu, inimă de Rapidist, eternă tobă a sufletelor noastre!

Apoi, vulcanul. Nebunia. Pumni bătând la uşa cerului, steaguri mângâind bolta înstelată, fulare învârtindu-se nebuneşte, mii de Rapidişti nebuni, gata gata să se prăvălească peste iarba fragedă a Giuleştiului. Gata să-şi arunce vocile în teren, gata să-şi dea viaţa, gata să-şi frângă piepturile-n două, trei, o mie de bucăţi! Gata să facă totul pentru dragostea vieţii lor! Rapidişti veniţi de peste tot, cu mândria şi vocea înfrăţite, Rapidişti de toate vârstele, ce nu cunosc sensul unei vieţi fără Rapid. Un ocean alb-vişiniu, ale cărui valuri inundă nesfârşit terenul, o furtună de cântece, a cărei nebunie dă cu adversarii de pământ, un uragan de glasuri neostenite, gata să ia pe sus echipa şi s-o bage cu totul în poarta adversarului!!!

Asta vreau să văd mâine în Giuleşti! Vreau să fim cât mai mulţi, să cântăm, să ne pierdem vocile, să sărim în sus ca nebunii, să ne luăm de umeri, să aruncăm fularele în aer, să ne pupăm prietenele când dă Rapidu’ gol, să ne cocoţăm pe garduri şi de acolo să atingem cerul de Giuleşti, să aplaudăm, să ne uităm unii în ochii altora, înnebuniţi de barele frumoase, să dărâmăm stadionul, să răsune Bucureştiul, să ne bubuie piepturile!!!

Fraţilor, Rapidul are mare nevoie de noi! Rapidul ne cheamă pe Giuleşti! Istoria nu ne permite să stăm acasă. Istoria magnifică pe care o avem de apărat, onoarea, demnitatea, nemărginita mândrie giuleşteană, toate astea ne obligă să ne prezentăm la datorie, în locul cel mai frumos de pe pământ! În Giuleşti, acolo unde simţi că trăieşti!

Haideţi la meci! Haideţi să ne arătăm iubirea aşa cum ştim noi cel mai bine!

Un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

„Ion Costea e Rapid” – O legendă are nevoie de ajutorul nostru

Ion Costea a împlinit anul acesta 100 de ani, cea mai mare parte petrecându-i alături de Rapid Bucureşti, copilul sufletului său. Viaţa lui Ion Costea şi viaţa Rapidului spiralează una în jurul celeilalte, contopindu-se, completându-se, iubindu-se şi îmbogăţindu-se reciproc, în moduri sublime, pe care doar Grantul, cel poleit cu funingine şi magie, le poate naşte. Având în spate un secol, şi încă o fărâmă de timp, Ion Costea, un sfânt al Giuleştiului, a trăit numai şi numai pentru minunatul Rapid, pe care l-a iubit mai mult decât orice. Atât de mult, încât dragostea lui cu greu poate fi tradusă în cuvinte.

În ochii blânzi ai lui nea Costea, vezi întreaga istorie a Rapidului. Vezi galeria de altădată, cum umplea potcoava până dădea pe-afară, cu gardurile abia mai ţinând în frâu mulţimea însetată de Rapid. Vezi iarba crudă a Giuleştiului, frângându-şi verdele sub gheata lui Baratki. Vezi acea bară frumoasă, eternă definiţie a spiritului Rapidist, vibrând la mângâierea mingii pe care Răşinaru a dăruit-o cu generozitate porţii. Vezi frumoasele vremuri în care nu auzeai pic de înjurătură pe stadioanele patriei.

Ion Costea e întruchiparea unui Rapid la care astăzi nu putem decât visa. În faţa Rapidului lui nea Costea, trebuie să ne plecăm frunţile. Privind Rapidul lui, realizăm datoria sfântă pe care o avem, aceea de a face tot ce ne stă în putinţă pentru a-l reînvia. Abia în faţa acelui Rapid ne dăm seama cât de Rapidişti trebuie să fim.

Astăzi, Ion Costea stă într-un apartament amărât din Bucureşti, şi abia se mai poate ridica din pat. E bătrân, anii au trecut peste el. Peste pragul lui, însă, nu mai trece nimeni. Cu un secol şi un pic de existenţă pe acest pământ, Ion Costea a rămas una din prea puţinele insule de Rapidism pur. O oază de curăţenie sufletească, într-un fotbal deprimant şi mototolit de interese meschine.

Ion Costea a jucat şi a antrenat la Rapid, ba chiar a vândut şi bilete. Ce nu a făcut nea Costea pentru iubirea vieţii lui? Acum, trebuie să vedem ce putem face noi pentru nea Costea. Cum îl putem sprijini? E simplu.

Luigi, de pe forumul fzr.ro, spre lauda lui, a iniţiat o campanie de strângere de fonduri pentru Ion Costea. Toate detaliile pot fi găsite aici: http://www.fzr.ro/forum/viewtopic.php?t=9140&postdays=0&postorder=asc&start=80. Pentru a putea vizualiza topicul, trebuie să vă înregistraţi, operaţiune ce nu durează mai mult de câteva minute.

Pentru a dona bani, accesaţi link-ul http://1923.ro/2012/11/22/ajutati-l-pe-ion-costea/, iar, în josul paginii, puteţi găsi butonul prin care puteţi face acest lucru. De asemenea, pentru donaţii, aveţi la dispoziţie adresa de mail dorinteimplinite2010@yahoo.com.

Eu am donat o sumă, vă îndemn să faceţi şi voi acelaşi lucru, după posibilităţi.

Greutăţile prin care trece Ion Costea ne testează Rapidismul, pentru că Rapidismul înseamnă, printre altele, ajutorarea celui aflat în suferinţă. Una din valorile pe care le-am învăţat de la Rapid este aceea de a nu întoarce privirea atunci când aproapele nostru trece prin momente grele, mai ales când e vorba de un om care a făcut atâtea pentru noi. Haideţi să ne unim forţele şi să-i dăm o mână de ajutor lui nea Costea, omul care a făcut parte din prima echipă a Rapidului nostru slăvit. Şi, poate că salvându-l pe nea Costea, învăţăm cum să salvăm şi Rapidul.

Să nu fim indiferenţi! Să ne unim pentru legenda noastră!

13 comentarii

Din categoria Suflet de rapidist

“Hai Rapid! Fără alte reclame.” O campanie de iubit Rapidul.

Schimbarea pe care o vrem la Rapid trebuie să pornească în primul rând din noi. Şi, ca să schimbăm în bine echipa ce-o iubim atât de mult, e musai să nu ne mai uităm în curtea vecinului. Şi nici să-l mai înjurăm peste gard. Cel puţin nu aşa de mult cum o facem în prezent.

De curând, o mână de Rapidişti (printre care şi eu) a dat startul unei campanii ce doreşte a mai înlătura din înjurăturile prezente în galeria giuleşteană. O încercare temerară, dar, cred eu, necesară. Pentru că Rapidul are nevoie de iubirea noastră, nu de ura faţă de alţii. Rapidul vrea cântecele din inimi, nu înjurăturile din vârful buzelor. Rapidul se cântă, Rapidul e o muzică la care trebuie să ne acordăm glasurile în permanenţă. Pentru că Rapidul are nevoie de noi!

Rapidul nostru trăieşte numai dacă e cântat. Pe noi asta ne-a definit decenii întregi. “Galeria Rapidului cântă frumos”, asta murmurau toate buzele. Pasiunea cu care cântam pentru Rapid e cea care ne-a adus în postura de a spune, fără putere de tăgadă, că avem cea mai frumoasă şi mai pătimaşă galerie din ţară. Astăzi, rivalele se bucură de o atenţie nemeritată a glasurilor noastre, iar acest lucru, în opinia mea, trebuie să se schimbe.

Gândiţi-vă că, din 10.080 de minute, câte are o săptămână, doar 90 le petrecem pe stadion, alături de Rapid. Aşadar, se cuvine oare să ne irosim glasurile, fie chiar şi pentru o secundă, strigând împotriva unor echipe cărora nu merită să le pronunţăm nici măcar numele? Sunt ele vrednice de măcar o fărâmă din atenţia noastră? Sunt demne acele nimicuri de vocile adunate în vulcanul din Giuleşti? Avem atâtea cântece frumoase în bogatul nostru repertoriu, încât nici n-ar trebui să găsim loc pentru scandări împotriva unor echipe care nu merită nici măcar o firimitură din strădania glasurilor noastre. Ar trebui să fie suficient să cântăm pentru Rapid. Având atâtea imnuri în tribune, ar trebui să nu ne mai trebuiască altceva.

Sigur, fiind pe stadion, în mod inevitabil, mai scapi şi înjurături printre dinţi. Nu suntem la teatru, nu suntem călugări, uneori simţi nevoia să răbufneşti, să te descarci, trimiţând vorbe grele în direcţia duşmanilor. E ceva normal. Problemele apar însă când înjurăturile devin ceva organizat şi recurent. Şi aici mă refer în special la salutul galeriei către jucători. Nu ştiu dacă sunt prea dur, dar, din punctul meu de vedere, folosirea, în salutul nostru, a numelui primei echipe comuniste a ţării e o ruşine. E o pată pe spiritul Rapidului, o dezamăgire pe care istoria curată a Grantului o simte faţă de noi. În limba română, există cel mai frumos cuvânt din lume: Rapid. Noi, însă, alegem să-l folosim pe cel mai urât (şi aici nu mă refer la “m**e”). Pentru Dumnezeu, chiar trebuie să amintim numele echipei armatei comuniste, de fiecare dată când ne salutăm proprii jucători?

Sunt conştient că aceste lucruri sunt greu de schimbat. Din păcate, s-au înrădăcinat adânc în repertoriul nostru, şi cu greu se vor lăsa eliminate. Îmi dau seama de asta, comparând modul în care se strigă pentru Rapid, cu modul în care se înjură rivalele. Nu de puţine ori, am simţit o putere mai mare în glasuri, atunci când se strigau injurii la adresa echipelor comuniste. Da, ne-au furat în nenumărate rânduri, da, sunt nişte nemernici care nici nu ar fi trebuit să existe, da, suntem cu toată fiinţa noastră împotriva a tot ceea ce reprezintă ei. Dar haideţi să arătăm asta cântând pentru Rapid! Haideţi să nu-i mai băgăm atât de mult în seamă! Nu mai bine ne vedem de Rapid şi de imaculata lui frumuseţe?

Putem fi un exemplu de curăţenie, dacă ne dorim cu adevărat. Putem regăsi frumuseţea de a cânta numai şi numai pentru Rapid, uitând de existenţa celor două clone comuniste. Sau, dacă tot nu ne putem abţine să-i “ciupim”, măcar să o facem cu eleganţă, prin cântece ironice, prin mesaje inteligente şi subtile, prin scandări persiflante. Putem face asta, doar suntem oameni inteligenţi. Eu sunt convins că Rapidiştii sunt suficient de imaginativi, încât să nu recurgă la injurii pentru a-şi înţepa duşmanii. Eu cred în Rapid şi în Rapidişti!

Hai Rapid! Fără alte reclame.

7 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

În Giuleşti, tobele nu se vor opri niciodată!

Am sperat din tot sufletul că George Copos va pleca în acest an de la Rapid. Am fost mai sigur ca niciodată că de data asta chiar vom scăpa de el, că în sfârşit a răsărit soarele şi pe strada noastră. În sinea mea, însă, am păstrat tot timpul un sâmbure de scepticism, născut din repetarea a zeci de astfel de momente, în care George Copos a anunţat, scârbit, că s-a săturat de tot şi de toate, ameninţând ba că vinde, ba că i se scufundă bărcile, ba că se aruncă de pe Podul Grant. Acum, lucrurile au intrat pe făgaşul bine ştiut. George Copos stă ascuns, aşteptând să treacă şi această vijelie, pentru a se îmbarca din nou la distrugerea Rapidului. Lucru pe care nu-l va reuşi niciodată, atâta timp cât pe Giuleşti tobele vor bate neîncetat.

Diseară, meciul cu Gaz Metan se joacă fără spectatori, iar sâmbătă, Rapidul se deplasează la Piatra-Neamţ. Joia viitoare, însă, împotriva Astrei, vom juca în casa noastră. Atunci e important să fim cât mai mulţi. Sigur că sunt vremuri grele, sigur că nimic nu te mai îndeamnă să vii la stadion, sigur că viitorul e înceţoşat. Rapidul se află în comă, dar, lăsând stadionul gol, nu facem decât să-l deconectăm de la aparate. Chiar dacă Rapidul se află întins pe pat, cu ochii închişi, cu destinul atârnând de un fir de aţă, dacă punem urechea la pieptul lui, îi simţim inima cum bate în ritmul tobelor din Giuleşti. Cu cât răsunăm mai puternic, cu cât cântăm mai tare, cu atât avem mai multe şanse de a-l resuscita.

Gândiţi-vă că şi protestele sună mai bine, atunci când suntem mulţi. Una e să strige 1.000 de oameni împotriva lui Copos, altfel răsună Giuleştiul cu 7-8.000 de nebuni în tribune. Forţa noastră constă în unitatea celor mulţi. Cu cât stadionul e mai plin, cu atât putem impune un punct de vedere mai autoritar. Nu ştiu dacă putem decide soarta Rapidului, dar ştiu că putem încerca. Iar primul pas este prezenţa pe stadion. Vorba ‘ceea: Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută singuri.

Meciul cu Astra e foarte important, pentru că ne poate califica în semifinalele Cupei României, şi, de acolo, mai este doar un pas până la o nouă finală. Campionatul e pierdut, maximul este un loc în cupele europene, obiectiv care oricum nu ne-ar folosi la nimic, fără investiţiile necesare pentru a putea spera la un parcurs european reuşit. Eu, unul, îmi doresc să câştigăm cupa. Dar nu pentru a juca în Europa, ci pentru a mai simţi şi noi bucuria ridicării unui trofeu deasupra capului. După atâtea suferinţe, câştigarea Cupei României ar fi o pată de culoare, într-o perioadă gri spre negru a existenţei acestui fantastic club de fotbal, pe care îl iubim atât de mult. Rapidu’ nu-i pentru trofee, niciodată n-a fost. Şi, sincer, cred că dacă Rapidul ar lua trofee an de an, şi-ar pierde din farmec. Dar, măcar din când în când, e frumos să mai şi câştigi, mai ales când e vorba de o competiţie atât de veche şi atât de dragă Rapidului, cum e Cupa României.

Cel mai important lucru este să nu lăsăm Rapidul singur. Să ne prezentăm în Giuleşti, la datorie. Nea Vanea, Dumnezeu să-l odihnească, spunea că Rapidul trebuie doar să existe, şi e suficient. Eu vă întreb: poate Rapidul să existe, dacă tobele nu mai bat?

3 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

De ziua mea, îmi vreau Rapidul înapoi!

Astăzi, am împlinit 26 de ani. Majoritatea dintre ei i-am petrecut cu Rapidul în suflet, iubind această echipă şi suferind pentru ea, din ce în ce mai mult, pe măsură ce anii s-au scurs. La început, Rapidul a fost doar un mugure în sufletul meu, pentru că, vorba ‘ceea, cu toţii ne naştem deja Rapidişti, şi abia mai târziu conştientizăm acest dar primit de la Dumnezeu. Anii au trecut, iar Rapidul mi-a crescut în suflet. Stând alături de tatăl meu la meciuri, ascultând galeria, sorbind din magia alb-vişinie, am ajuns să trăiesc din ce în ce mai mult în nebunia pe care ţi-o dă acest sentiment indescriptibil numit Rapidism. Astăzi, mă doare să văd că Rapidul suferă. Că nu mai e al nostru, că ne-a fost răpit de nişte nemernici, care acum îl chinuie fără încetare. Aşa că singura mea dorinţă e ca Rapidul să redevină al meu, al nostru, al fiecărui Rapidist din această lume. E ziua mea, şi-mi vreau în dar Rapidul!

Ştiţi care Rapid? Acela care ne lua de suflet şi ne arunca pe garduri la fiecare gol, la fiecare victorie, la fiecare minge mângâiată cu magie de Şumudică, Pancu, Niculae şi alţi vrăjitori ce au purtat tricoul alb-vişiniu. Vreau acel Rapid pentru care merită să plângi, având conştiinţa că jucătorii şi-au epuizat sufletele din prima, până în ultima secundă. Acel Rapid care ne strângea pe toţi în tribune, indiferent de locul în clasament, acel Rapid care ne trimitea fericiţi acasă, indiferent de rezultatul de pe tabelă.

Acel Rapid există. El nu se vede, dar există, eu îl simt, şi sunt convins că toţi Rapidiştii îl simt. E viu în sufletele noastre, trăieşte, se zbate, ne menţine şi pe noi vii. Acel Rapid îmi dă speranţă, îmi permite să mai sper, mă îndeamnă să nu renunţ niciodată, cât oi trăi, la credinţa că Rapidul va birui într-o zi. Nu că va lua campionate şi cupe, nu că se va califica în fazele superioare ale cupelor europene. Rapidul va birui prin simpla sa existenţă, prin unicitatea, prin magia lui. Dar, pentru asta, trebuie să redevină al nostru. Să îl luăm înapoi de la aceşti criminali care ni-l golesc de tot ce are mai frumos în el. Rapidul e un dar divin şi nu-l putem împărţi cu nimeni. Nu degeaba am fost aleşi!

Mi se întâmplă destul de des să-mi imaginez Giuleştiul aşa cum era odată. Chiar şi vremurile îndepărtate, pe care nu am avut privilegiul să le trăiesc. Am citit despre ele şi e suficient să-mi folosesc imaginaţia pentru a le recrea în mintea mea. Acea simplitate, acea atmosferă fără de griji, acele chipuri senine ce încurajau un Rapid frumos şi colorat. Se spune că puterea gândului e mare, şi poate că asta ar trebui să facem cu toţii. În momentele de linişte, să ne închipuim cum ar arăta Giuleştiul nostru drag, plin ochi, la fiecare meci. Să ne amintim miile de steaguri fluturate în văzduh, confetti, tricoul în dungi al lui Şumi, cocoţat pe gard, după vreun gol magnific cu Petrolul. Să ne imaginăm oameni veniţi din toate colţurile ţării, pentru privilegiul de a vedea Rapidul şi galeria la lucru, într-o uniune perfectă, ce ne ducea pe culmi.

Să ne închipuim cozi la bilete, la noul stadion al Rapidului, oameni cântând încă de pe stradă, nerăbdători să intre în casa lor vişinie şi să zguduie geamurile blocurilor vecine. Să ne închipuim adversari care ne admiră pentru ceea ce suntem, invidioşi pe măreţia unităţii noastre, deplasări în care dominăm pe oricine, făcându-i pe băieţii noştri să se simtă ca acasă, aşa cum ne dictează primul vers al imnului. Să ne închipuim Rapidul aşa cum vrem să fie, şi poate într-o zi toate acestea vor deveni realitate. Gândurile nu se pierd. Rapidul nu se va pierde nici el, dacă îl menţinem viu.

Mai mult decât orice, îmi doresc să ne luăm Rapidul înapoi. Îmi doresc să regăsim plăcerea de a veni pe stadion. Îmi doresc ca Rapidul să fie condus, dacă nu de oameni care îl iubesc, măcar de profesionişti, care să ne respecte, pe noi, suporterii, pentru ceea ce reprezentăm. Oameni care să nu fie indiferenţi la imensa noastră iubire, oameni care să conducă Rapidul cu conştiinţa că mii de vieţi depind de această echipă. Că mii de inimi bat în ritmul tobelor, că mii de suflete sunt ancorate pe vecie în imensul sentiment vişiniu.

Rapid e cel mai frumos lucru de pe Pământ. Rapid ne dă trăiri la care niciun alt suporter nu are acces, ceea ce e un mare privilegiu.

Rapidul trebuie să fie al celor care suferă pentru el! Rapidul trebuie să fie al nostru şi îl vrem înapoi!

7 comentarii

Din categoria Suflet de rapidist

Interbelicii. Un strop de apă, într-un deşert de incertitudine

În sfârşit, nu? Rapidul nostru a plecat de la Cluj cu trei puncte mari în desagă, ce au darul de a ne mai îndepărta un pic de nisipurile mişcătoare ce ne gâdilau tălpile înainte de această etapă. O victorie muncită, un meci în care băieţii au depus efort, etalând un joc totuşi modest. Nici nu are cum să fie altfel, având în vedere situaţia. Colac peste victorie, dacă-mi permiteţi un joc de cuvinte, Copos a primit cinci ani de închisoare. Aşadar, putem trece această zi la capitolul “fericite”. Sau poate la capitolul “noi începuturi”.

Rapidul începe timid la Cluj, sub privirile lui Şumi, proaspăt numit pe banca „şepcăliilor”. Cu siguranţă şi-a dorit să câştige, deşi sunt convins că inima nu i-a bătut în ritmul cântecelor (copiate) ce răsunau dinspre peluza “studenţilor”. Cum e şi soarta asta, de l-a pus să joace tocmai împotriva echipei pe care o adoră!

Debutul de meci ne-a găsit din nou fără iniţiativă, iar dos Santos putea deschide scorul în minutul 13. Mingea nu putea trece însă de Pecanha, care a respins în corner. Herea avea să deschidă scorul în minutul 25, cu o execuţie mai puţin obişnuită pentru el, având în vedere că mingea nu era fixată la punctul cu var. E bine de ştiut că Ovidiu poate s-o bage în aţe şi din acţiune, nu numai de pe  scăunel, de la 11 metri.

A urmat apoi sarabanda cartonaşelor, nea Unimătan îngălbenindu-ne serios, şi suspendând aproape jumătate de echipă pentru meciul cu Gaz Metan. Grigore, Glauber, Grigorie şi Pancu, ultimul luând direct roşu, sunt jucătorii pe care Marian Rada nu poate conta în partida următoare. După ce echipele au rămas zece la zece, jocul nu a suferit schimbări drastice. Un fotbal exact aşa cum te-ai aştepta de la două echipe aflate pe locurile 9 şi 15 înaintea etapei.

Teixeira putea aduce liniştea cu un sfert de oră înainte de final, dar ăsta e Rapidu’, la noi liniştea nu vine cu una cu două. Aşa că tehnicul Tex trage fix în portar, din 7-8 metri, în condiţiile în care avea toată poarta în faţă. În cele din urmă, înscrie Grigorie, după numai cinci minute, din pasa aceluiaşi Tex. Evident, nu putea să se termine aşa, Clujul marcând golul de onoare în prelungiri, după un ofsaid kilometric. A fost prea târziu pentru “U”, iar Rapidul ia o gură de oxigen mai mult decât necesară.

La categoria “şi altele”, remarc (?) prestaţia lui Renan. Ştiam că cele trei goluri împotriva Olimpiei nu aveau cum să-i certifice o presupusă valoare, aşa că nu m-am aşteptat la cine ştie ce de la el astăzi. A jucat slab, poate că trebuie să mai avem răbdare cu el, să se integreze. Sau poate că abia acum învaţă fotbal. El ştie.

În ce priveşte galeria lui “U”, aceasta a fost în nota obişnuită a multor galerii din România, demonstrând o lipsă de originalitate asemănătoare cu cea a fraţilor de la Dinamo. Ca să glumesc puţin, pot spune că, astăzi, “studenţii” au avut “copiuţe”. Şi încă o chestie care mă frapează: cum poate galeria unei echipe înfiinţate în perioada interbelică să se înfrăţească cu galeria unei echipe comuniste?

În altă ordine de idei, ziua de azi a mai venit cu o veste bună. Mai bună chiar şi decât victoria de la Cluj. Mai bună chiar şi decât o victorie în faţa Barcelonei. George Copos a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Sunt curios ce se va întâmpla la recurs, cred că abia apoi putem evalua mai bine situaţia. Nu ştiu cine ar putea salva Rapidul, nimeni nu poate şti care va fi soarta acestui minunat club. Deocamdată, eu vreau doar să plece George Copos. Că va vinde, că va pleca după gratii, asta mai puţin mă interesează. Nu trebuie să doresc eu răul cuiva, pentru că, în final, fiecare primeşte ceea ce merită.

Poate că această zi va avea o semnificaţie aparte, cea a unui nou început pentru Rapid, unul pe care îl visăm cu toţii de atâta timp. Rapidul are nevoie de o reinventare pe absolut toate palierele, şi poate că acesta este momentul. În orice caz, nu trebuie să ne culcăm pe-o ureche după această victorie. Presiunile trebuie continuate, protestele asemenea. Moment mai bun ca acum să scăpăm de Copos nu vom mai avea niciodată.

Hai Rapidu’!

2 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul