Arhive lunare: Decembrie 2012

Rapid, un suflet curat, o istorie nepătată

Unul din numeroasele motive pentru care iubim Rapidul este istoria curată. Laolaltă cu multe alte minuni ale Grantului, aceasta e cea ne-a atras ireversibil către vişiniul de Giuleşti, obligându-ne în cel mai frumos mod cu putinţă să ne îndrăgostim de această unică echipă. Rapidul nu are conştiinţa încărcată cu nimic din cele scrise în istorie, pentru că a scris din inimă, fără să trişeze în vreun moment. Rapidul se poate privi fără pic de ruşine în oglinda vremurilor trecute, pentru că nimeni şi nimic nu i-a ştirbit onestitatea. Rapidul a rămas întotdeauna drept, păstrându-şi neîntinată aura cu care a pornit la drum în 1923. Suntem datori să ducem în continuare o luptă sfântă pentru dreptate, o luptă de care sufletul imaculat al Rapidului să fie mândru.

Rapidul nostru e onest pentru că s-a născut din motive oneste. Rapidul n-a ucis alte echipe pentru propria-i existenţă, n-a furat bucuria altora, n-a şters cu buretele nicio istorie pentru a şi-o crea pe a sa. Rapidul n-a fost făurit pentru a dărâma totul în drumul spre trofee, ci pentru a dărâma suflete, căzute pradă magiei lui. Rapid a fost trimis pe lume din Ceruri, şi nu impus de vreun regim. Rapid a fost ideea unor oameni săraci şi cinstiţi, nu al unor conducători fără pic de suflet. Demnitatea Rapidului s-a păstrat intactă, indiferent de săgeţile istoriei, de ispitele anilor sau de noroiul aruncat asupra sa. Rapidul nostru e de neclintit şi aşa va rămâne până la sfârşitul veacurilor.

Rapid a avut un suflet frumos încă din prima clipă de existenţă. Un suflet nemuritor, ce avea să dăinuie peste zeci de ani de suferinţe, să dărâme bariere ce păreau de netrecut, să anime spirite însetate de spectacol şi dreptate. Peste ani, Rapidul avea să fie la rândul lui înghiţit de meandrele fotbalului modern, chiar şi galeria adaptându-se pe alocuri la schimbările anilor. Cu toate astea, asupra acestui extraordinar fenomen numit Rapid Bucureşti a rămas întotdeauna o fărâmă de curăţenie, reminiscenţă a unor vremuri în care sufletul conta cel mai mult.

Da, a existat o vreme în care banderola fotbalului era spiritul, nu o bancnotă. A fost vremea unui spectacol din care contemporaneitatea balonului rotund ar avea teribil de multe de învăţat. Atunci prima esenţa, sentimentul, valoarea sufletului, nu cea a banului. În vremurile acelea demult apuse, la care cu greu ne mai putem întoarce vreodată, exista o curăţenie sufletească şi o moralitate care-i îndemna pe fotbalişti să intre pe teren cu sufletul înainte, hotărâţi să dea totul, să-şi lase inima pe teren pentru echipa ale cărei culori le apărau. Fotbalul modern are şi el părţi bune, dar îi lipseşte ceva absolut esenţial: sufletul.

Rapidul nostru are un suflet frumos, acesta fiind unul din motivele pentru care ne-am îndrăgostit de alb şi vişiniu. Să iubeşti Rapidul e o teribilă plăcere, dar şi o imensă responsabilitate.

“Rapid este cea mai curată echipă din fotbalul românesc”, spunea Cornel Dinu, în 1987. Cine îl poate contrazice?

Un comentariu

Din categoria Suflet de rapidist

Rapidul etern

Vom ţine fruntea sus, conduşi de glasuri-nălţătoare
Ne vom uni, ne vom striga îndemnul pân’ la infinit
În piept, o inimă nebună, fără stare
Va bate neîncetat pentru-al nostru Rapid

Pe stadion, pe garduri, ne cântăm eroii
Cu pumnii sus şi steaguri fluturând pe cer
Nederanjaţi de ropotul cel nemilos al ploii
Umplând cu dragoste eternă vechiul nostru cartier

Nu-i gol, e bară, vai, se zguduie Giuleştiul
Ce dribling, ce magie, ce suspine
Răsună peste orizonturi Bucureştiul
Rapidul face iar spectacol lângă şine

În hora vişinie, cu toţi nebunii, umăr lângă umăr
Cu vocile ce nu mai tac, cu idealuri
Noi, fraţi de cruce mii, am încetat să număr
Oceanul vişiniu împodobit cu lauri

Rapid etern, Rapid ce nu va fi răpus de vremuri
Rapid ce nu vrea să renunţe-o clipă
Alb-vişiniul te va face-n veci să tremuri
O lume fără el e ca un porumbel orfan de o aripă

2 comentarii

Din categoria Versuri vişinii

Rapidiştilor, cu drag

Uşor, uşor, ne apropiem de sfârşitul anului. A fost, dacă nu cel mai greu, cu siguranţă unul dintre cele mai grei ani din istoria acestui club. Deşi nu am decât 26 de ani, aşadar n-am prins nici măcar un an de “B”, eu pun rămăşag că a fost cel mai greu. Asta pentru că însăşi existenţa copilului nostru a fost, şi este în continuare, pusă la îndoială. A fost un an teribil, mai ales spre sfârşitul lui. Nici acum nu ştim ce va fi cu Rapidul şi, probabil că incertitudinea nu se va risipi prea curând. În tot acest ocean de nesiguranţă, eu am, însă, şi o certitudine. Iubirea voastră pentru Rapid. Voi, nebunilor, printre care cu mândrie mă număr şi eu, sunteţi singura certitudine a Rapidului. Şi, oricum, singura care contează. Rapidul n-are cum să dispară vreodată, cu eternitatea cântecelor în tribune. Pur şi simplu n-are cum.

Chiar de-a fost un an zbuciumat în Giuleşti, eu, unul, am pentru ce mulţumi. În primul rând, mulţumesc pentru încă un an petrecut alături de dragostea vieţii mele, Rapid Bucureşti. În acest fel, o nouă cărămidă vişinie a fost pusă pe zidul existenţei mele. Mulţumesc Rapidului că mi-a oferit din nou, chiar şi aşa, suferind cum e, trăiri de negăsit în altă parte. Emoţii teribile, lacrimi de fericire, dar şi de suferinţă, senzaţii irepetabile în orice alt loc de pe Pământ. Mulţumesc Rapidului că m-a învăţat să iubesc spectacolul şi nu rezultatul. Să iubesc tremurul frumos al barei, şi nu o plasă scuturată urât.

Mulţumesc Rapidului că mi-a oferit şansa de a lupta pentru dreptate, învăţându-mă cât de frumos este ca, indiferent de circumstanţe, indiferent de greutăţi, să fii întotdeauna de partea adevărului, de partea a ceea ce e cu adevărat frumos. Mulţumesc Rapidului că m-a învăţat să fiu liber, să rezist cu dârzenie pe baricade, să lupt, chiar dacă sunt singur împotriva tuturor. Mulţumesc Rapidului că m-a învăţat să iau ce-i mai bun dintr-o suferinţă. Să nu o privesc ca pe un capăt de ţară, ci ca pe o şansă de a iubi mai mult. Mulţumesc Rapidului că m-a învăţat bucuria de a cânta mai tare după un gol primit, decât după unul dat.

Mulţumesc Rapidului că e spiritul cel mai frumos. Mulţumesc Rapidului că e al meu, iar eu sunt al lui. Mulţumesc, mamă, că m-ai născut cu Rapidul în inimă. Mulţumesc, tată, că m-ai dus la primul meci. Mulţumesc, Doamne, că, acum 90 de ani, într-o zi de iunie, ţi-a venit sfânta idee de a crea Rapidul.

La fel de mult, mulţumesc că am avut ocazia să cânt alături de voi la atâtea meciuri. Mulţumesc că mi-am pierdut vocea de nenumărate ori, printre scaunele Giuleştiului. Mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a oferit onoarea de a face parte din cea mai frumoasă galerie din România, galeria cu cele mai multe şi mai fermecătoare cântece. Mulţumesc pentru privilegiul de a fi unul din membrii splendidei familii vişinii, cu cei mai nebuni oameni, cu cele mai frumoase idealuri, cu cele mai adânci trăiri. Vă mulţumesc că sunteţi nebuni. Vă mulţumesc că ţineţi Rapidul viu. Asta e datoria noastră, pentru că Rapid e cel mai frumos lucru de pe Pământ, iar noi, cei mai norocoşi oameni.

Vă doresc sănătate tuturor, Dumnezeu să vă aibă în pază şi un 2013 cu cât mai mult Rapid! Vă iubesc pe toţi!

PS: Vă mulţumesc din suflet că vă rupeţi din timp ca să citiţi ce scriu eu pe-aici.

8 comentarii

Din categoria Suflet de rapidist

Rapid, poezia paradoxurilor

Care e primul lucru care îţi vine în minte când auzi “Rapid”? În ce feluri se transformă bătăile inimii, cât de tare se învolburează valurile sufletului, câtă linişte îţi inundă privirea, câtă bucurie îţi curge prin vene? Câte lacrimi ţi se scurg pe obrajii vişinii, cu câtă revoltă ridici pumnii în aer în numele dreptăţii? Eu tresar de fiecare dată când aud de Rapid. Îmi vin în minte instantaneu cântece, fulare, suporteri nebuni, gătiţi de sărbătoare, Giuleştiul zguduindu-se din temelii, privirile pline de-o veşnică speranţă ale oamenilor de toate felurile prezenţi în vechile tribune de lângă pod. Îmi răsar în suflet şi dezamăgirile, şi suferinţa, şi plânsetul unei înfrângeri mai dureroase ca un cuţit înfipt în inimă. Rapid e o poezie a paradoxurilor, recitată în zgomot de locomotivă. Rapid e marele noroc al vieţii noastre.

M-am găsit într-o zi, comparând Rapidul cu un şirag de perle. Una-i albă, una-i neagră, una-i agonie, alta-i extaz, toate împletindu-se însă perfect. Ajunşi la capătul şiragului, n-avem ce face, decât să pornim din nou în bucla nebuniei, iarăşi şi iarăşi, pentru că Rapidul naşte dependenţă. Nu ne putem abţine, aşa că o luăm mereu de la capăt. Oricât am suferi, nu putem lăsa Rapidul din mână. E mai mult decât un drog, e întreaga noastră inimă. Rapidul e atât de bine înrădăcinat în noi, încât, a încerca să renunţi la el, ar însemna să-ţi izgoneşti propriul suflet din piept. Rapidul te trăieşte şi te moare, te poartă printre nori şi te târăşte printre spini, te vindecă şi te îmbolnăveşte. Dar, nici de-al naibi n-aş renunţa la el!

Când a creat Rapidul, Dumnezeu a ştiut exact căror oameni îl va dărui. Oamenilor oneşti, iubitori, sufletişti şi însetaţi de dreptate. Dumnezeu a dăruit Rapidul oamenilor cu inimile cele mai încăpătoare şi cu sufletele suficient de mari, încât să poată găzdui şi agonia şi extazul, şi tristeţea, şi veselia, şi nebunia, şi luciditatea. Rapidul nu poate fi iubit de oricine, tocmai din cauza acestor contraste nebune, dar atât de frumoase. Ca să poţi iubi Rapidul, e necesară o anumită stare de spirit, o trăire specifică, pe care o dobândeşti încă de la naştere. Apoi, când iei primul contact cu Rapidul, acel sentiment se trezeşte în suflet şi se transformă într-o iubire imensă, nesfârşită, fără leac: iubirea pentru Rapid.

Rapid e dragoste la prima vedere a steagurilor fluturânde, la primul auz al glasurilor cântătoare din tribune, la primul miros al ierbii de sub Grant. E dragoste la prima lacrimă pe care-o guşti în colţul gurii pe Giuleşti, la primul scaun lovit cu piciorul, la primul fular trântit cu furie pe ciment. Dacă Rapidul îţi intră în suflet, poţi fi sigur că nu va mai ieşi niciodată. De aceea, fiecare Rapidist e o cărămidă pusă pe zidul eternităţii giuleştene, un zid care se va opri, abia atunci când va atinge cerul. Şi ştim cu toţii cât de nesfârşit e cerul. Rapidul nu va muri niciodată. Trăind din paradoxuri, cu fantasticul contrast alb-vişiniu pe stemă, Rapidul şi-a asigurat nemurirea.

De va fi pace sau război, de va fi veselie sau tristeţe, de va fi bucurie sau suferinţă, întotdeauna, undeva, într-un colţ de lume, un steag va mângâia văzduhul, un fular va îmbrăţişa gâtul fragil al unui micuţ Rapidist, un cântec va răsuna dintr-un piept neobosit. Oriunde, oricând, Rapidul va fi prezent. Cu agonia şi extazul, ţinându-se de mână.

4 comentarii

Din categoria Suflet de rapidist

Plouat şi trist, dar Rapidist

Ultimul meci pe care Giuleştiul l-a găzduit în acest an s-a încheiat cu o nouă înfrângere. O bomboană pe coliva unui tur ratat din toate punctele de vedere. O cortină trasă peste o reprezentaţie de toată jena, în care doar publicul a fost la înălţime, aplaudând frenetic, în ciuda spectacolului complet ratat. O cireaşă amară, pusă-n vârful unui tort expirat. La sfârşit de meci, mii de inimi plouate, şi la propriu şi la figurat, se retrăgeau spre case, aruncând cea din urmă privire Giuleştiului, sorbind din ochi gradenele alunecoase, bucurându-se pentru ultima oară de iarba crudă, ce lucea atât de frumos în lumina nocturnei. Întunericul s-a aşternut peste Giuleşti. Dar nu şi peste Rapid.

Rapidul a pierdut din nou, dar rezultatul mă lasă rece. O victorie în meciul cu Oţelul n-ar fi însemnat o bucurie mai mare. M-am dus pe Giuleşti, ca să-mi arăt dragostea pentru Rapidul din sufletul meu, să simt că pot contribui şi eu cu ceva la menţinerea în viaţă a Rapidului. E unul din motivele principale pentru care cei 3-4.000 de nebuni au îndurat ploaia rece de decembrie, pe Giuleştiul iubit. Ca să arate că Rapidul nu moare, atât timp cât scaunele din Giuleşti nu se văd de oameni. Sigur că pare un idealism, o prostie, o rupere de realitate, să crezi că tu, un amărât de suporter, îmbrăcat în vişiniu, îţi poţi salva echipa din ghearele unor criminali.

Da, dar nu suntem orice suporteri. Suntem Rapidişti, suntem puternici, suntem o voce care are ceva de spus. Ca să ne facem auziţi, însă, trebuie să fim mulţi şi uniţi. Mulţi suntem, pentru că Rapidiştii nu sunt atât de puţini cum se crede. Rapidismul cuprinde un ocean de oameni, care, din păcate, nu mai vin la stadion, sătui de batjocura la care au fost supuşi, ani de-a rândul. Eu îi înţeleg, şi nu acuz pe nimeni. Puţini suporteri din lumea asta ar putea face faţă mizeriilor la care au fost supuşi în ultimii ani Rapidiştii. Suferinţa a venit în valuri, iar momentele de bucurie au fost din ce în ce mai puţine. Astăzi, abia dacă mai văd vreunul. În final, rămâne doar bucuria de a cânta, dar oare pentru cât timp?

Pentru mine, a fost cel mai greu tur de campionat de când sunt Rapidist, şi, probabil, pentru mulţi de vârsta mea. Nu atât pentru jocul slab şi pentru poziţia din clasament, cât pentru incertudinea ce planează deasupra capetelor noastre, ca un vultur înfometat. Greul, însă, de-abia acum începe. Urmează meciul de la Iaşi (dacă se va mai juca), iar apoi o pauză de iarnă în care doar Dumnezeu din Ceruri ştie ce ne-aşteaptă. Nimeni nu ştie care ne va fi soarta, o ceaţă densă aşternându-se în faţa chipurilor noastre, blocându-ne fereastra spre viitor. Mergem tiptil, cu Rapidul pulsând timid în piepturi, fără să ştim ce va fi mâine. Fără să cunoaştem momentul în care soarele va răsări şi va da ceaţa la o parte, eliberând Rapidul de sub jug.

Mă bucur să văd că Rapidul încă naşte pasiune. Ciprian Jitariuc e un tânăr suporter care şi-a înmormântat mama chiar în ziua meciului. Asta nu l-a împiedicat însă să vină pe Giuleşti şi să-şi cânte iubirea pentru Rapid, în ciuda durerii din suflet. Cam asta e puterea Rapidului. Aceea de a reconstrui inimi frânte, de a te face să treci cu bine printr-o mare durere, de a te scoate la capăt, indiferent de situaţia în care te afli. Mai presus de toate, Rapidul e bucurie, e optimism. E cea mai frumoasă nebunie!

Nu ştiu ce va fi din retur. Nimeni nu ştie, în afara Celui de Sus. Ştiu însă că Rapidul nu va dispărea niciodată, pentru că o lume fără Rapid nu intră în puterea mea de percepţie. O mie de ani de-aş trăi şi tot n-ar fi de-ajuns să mă obişnuiesc cu aşa ceva. Rapidul va trăi, dar trebuie să muncim, trebuie să luptăm pentru el, aşa cum şi el a rezistat, ca să ne facă pe noi fericiţi. Rapid e un ideal de nedoborât, un veşnic ţel al nemuririi, o flacără ce nu poate fi stinsă de nicio apă.

În drumul către infinit, Rapid nu poate fi oprit!

2 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

Să cântăm ca demenţii, umăr la umăr cu idolii noştri!

Nebunie vişinie! Asta trebuie să creăm mâine seară pe Giuleşti. E ultimul meci înaintea pauzei de iarnă, ultima noastră şansă de a cânta pentru Rapid. Gândiţi-vă că urmează trei luni în care nu vom mai aştepta sfârşitul de săptămână ca pe o izbăvire. Trei luni în care minunatul nostru Giuleşti îşi va închide porţile şi va aştepta cuminte ca o nouă iarnă să treacă peste el. De aceea, suntem obligaţi să cântăm mai tare ca niciodată!

Mâine seară, prin cântecele noastre atât de frumoase, prin pasiunea noastră, prin nebunia ce ne caracterizează, trebuie să punem fiecare umărul la reînvierea Rapidului. Fiecare glas ce răsună în Giuleşti e o cărămidă pusă la temelia renaşterii acestei echipe atât de iubite. Să fim ca fraţii, uniţi pentru idealul suprem numit Rapidism! Să ne împletim sufletele, să fim acelaşi glas, aceeaşi inimă ce bate neîncetat pentru Rapidul nostru! Să cântăm cel mai tare din acest an! Să fim mai demenţi ca niciodată, să zguduim stadionul şi tot ce-l înconjoară! Să ne pierdem vocile-n Giuleşti, nu-i asta cea mai mare onoare?

Meciul de mâine seară e unul special. Pe lângă faptul că e ultimul din acest an în care mai putem vedea Rapidul, vom avea privilegiul de a cânta umăr la umăr cu o parte din idolii noştri vişinii. Ce bucurie mai mare poate avea un Rapidist, decât să cânte cu unul ca Iencsi alături? Oamenii pe care i-am adulat, pe vremea când îmbrăcau tricoul vişiniu, urcă în peluză, să ajute la renaşterea Rapidului! Ce atmosferă unică va fi mâine seară pe Giuleşti! Ce pierdeţi, cei care nu veniţi!

Sunt suficiente motive pentru ca Giuleştiul să se umple mâine seară. Şi toate se reduc la unul singur: Rapid Bucureşti!

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

“Piei, satană!!!” – Mesaj către omul fără suflet

George Copos, nu ştiu unde te afli în acest moment, dar ştiu unde aş vrea să fii. Cred că ştii şi tu! Sau poate că nu realizezi… Hai să-ţi spun, totuşi, de ce vrem cu toţii să dispari de pe faţa pământului. Sau măcar de la Rapid…

Pentru că eşti un cancer, o mizerie, o nenorocire, o năpastă abătută peste cea mai frumoasă echipă din istoria fotbalului românesc! Pentru că ai distrus o legendă, pentru că ai mototolit fericirea noastră, pentru că ne-ai răpit zâmbetul de pe buze, pentru că ne-ai făcut să ne îngrijorăm zi şi noapte pentru existenţa Rapidului nostru drag! Pentru că ai gonit Rapidiştii de la stadion, pentru că ţi-ai bătut joc de vieţile unor oameni! Pentru că ne urăşti libertatea, pentru că eşti un comunist infect, fără suflet, pentru că ne-ai răpit comoara, puţin câte puţin, ca o picătură chinezească. Pentru că tu eşti adevăratul duşman al Rapidului! Nu Steaua, nu Dinamo, nu Ceauşescu, nu Dragomir, nu Sandu! Tu, nemernicule! Tu eşti cel care distruge Rapidul în moduri în care nici o mie de ceauşeşti înviaţi din morţi n-ar putea-o face! N-am dorit niciodată moartea cuiva, dar tu, George Copos, m-ai apropiat mai mult ca niciodată de acest sentiment!

Bă, tu nu ştii că inimile noastre sunt pline până la refuz de Rapid? De ce vrei să ni le goleşti? De ce vrei să ni le smulgi din piepturi, de ce vrei să le calci în picioare? De ce eşti atât de nemilos? Cu ce ţi-am greşit noi, de vrei să omori tot ce-i mai scump în sufletele noastre? De ce, mă, vrei să extermini neamul Rapidist? De ce nu ne laşi odată în pace?

Ne omori cu zile! Ne faci să nu mai dormim noaptea, de teamă că Rapidul nu va mai exista atunci când ne trezim. Ne forţezi să ne imaginăm inimaginabilul, o viaţă fără Rapid! Ne chinui zi şi noapte cu incertitudinea asta nenorocită, te ascunzi, lucrezi totul din umbră, nu răspunzi niciunei provocări! Eşti un laş, n-ai ce căuta în casa noastră! Piei, satană care eşti!!!

Ce vrei tu să faci e genocid de inimi Rapidiste! Ai supus Rapidul la 20 de ani de tortură, ai adus numai panarame lângă tine! L-ai adus pe Zotta, care ne pătează imaginea prin simpla lui existenţă, ca să nu mai vorbesc de nenorocirile pe care le-a făcut! Cred că ştii şi tu cine e vinovatul principal pentru moartea lui Rassie, nu? Exact, dihorul ăla pe care-l numeşti mâna ta dreaptă, şi pe care l-ai adus şi readus la echipă de mii şi mii de ori! Ah, de-ar coborî armata vişinie din Ceruri, să vă spulbere pe toţi!!!

Nu înţeleg de ce ne-am pricopsit cu tine, dar nici nu încerc să aflu. Totul are un motiv pe lumea asta şi poate că scopul prezenţei tale la cârma acestei echipe divine e acela de a ne întări nouă Rapidismul. În acelaşi fel în care l-a chinuit Dumnezeu pe Iov, ca să-i testeze credinţa. Vom fi şi noi ca Iov, să ştii! Vom ţine fruntea sus, pieptul înainte, inima va bate fără încetare pentru Rapid!

Copose, dacă vrei să omori Rapidul, va trebui să treci mai întâi peste cadavrele noastre! Ai curaj? Pe noi n-ai cum să ne învingi, noi nu suntem din lumea ta de dihori fără suflet. Eşti gol pe dinăuntru, iar noi suntem împliniţi prin Rapid!

Eşti un criminal de spirite şi-ţi vei primi pedeapsa!

Afară din Giuleşti!!!

4 comentarii

Din categoria Suflet de rapidist