Arhive lunare: Ianuarie 2013

Nerăbdarea de a fi cei mai buni

Cât de grea e aşteptarea Rapidului. Cât de încet se mişcă limbile ceasului, ce ore sunt minutele, ce ani sunt lunile, ce veşnică e fiecare clipă. 29 de zile, 29 de luni, 29 de ani, de secole, de milenii. Până când? Până când voi putea striga sus şi tare: azi joacă Rapidul! Ce frumoase sunt cuvintele astea trei. Să te trezeşti de dimineaţă şi să-ţi dai seama că e meci, iată cel mai frumos început de zi pentru un Rapidist. Să îmbraci tricoul, să-ţi legi la gât fularul, să fluturi steagul pe stradă, spre stadion, iată cel mai frumos drum. Să te iei de umeri cu fraţii tăi şi să cânţi cât te ţin plămânii, iată cel mai frumos sentiment. Rapidul ne aşteaptă, iar noi îl aşteptăm, la rândul nostru, cu mare drag.

În această pauză de Rapid, doar timpul mai are răbdare, scurgându-se cu încetineală, parcă înadins să ne facă în ciudă. Îmi dau seama însă că şi aşteptarea are farmecul ei, mai ales când aştepţi ceva atât de frumos cum e Rapidul. În toată perioada asta, nerăbdarea noastră a crescut neîncetat, transformându-se pe zi ce trece într-o dorinţă nestăvilită de a cânta. Această dorinţă va face Giuleştiul să se cutremure din toate încheieturile la primul meci de acasă, cel cu echipa departamentală a Ministerului de Interne. Pe dinamovişti îi aşteaptă iadul, atunci când cazanul de lângă podul Grant va da în clocot. Nici nu-şi dau seama ce li se pregăteşte. Noi, Rapidiştii, ne muşcăm pumnii de nerăbdare de la săptămână la săptămână, aşteptând următorul meci, vă daţi seama cum suntem după o pauză atât de lungă?

Suntem obişnuiţi cu aşteptarea. Rapidiştii mai în vârstă au aşteptat un titlu 32 de ani, cu o răbdare de fier. Eu, unul, am avut norocul să mă bucur mult mai repede de un titlu, pentru că Rapidul l-a câştigat la vreo trei-patru ani după ce m-am îndrăgostit iremediabil de Giuleşti. Apoi, după încă patru ani, a urmat şi al doilea. Acum, este deja al zecelea an fără titlu lângă Grant. Sigur, asta nu are nicio importanţă. Putem rămâne fără un titlu 50 de ani de-acum încolo, asta nu va schimba cu nimic iubirea mea pentru Rapid. Ea va continua să crească, iar eu voi continua să descopăr noi moduri în care să iubesc echipa asta atât de specială şi inexplicabilă. Alb-vişiniul e cel mai frumos şi interesant paradox din câte s-au văzut pe lume.

Reluarea campionatului e cât se poate de frumoasă, pentru că jucăm primele două meciuri acasă la noi. Mai întâi îi întâlnim pe “aceia” de lângă Spitalul Clinic de Urgenţă. Apoi, urmează marele derby cu rivalii de la Petrolul. Nu va fi uşor pentru tinerii noştri vişinii, deşi sunt convins că şi ei aşteaptă cu aceeaşi nerăbdare să calce iarba verde din Giuleşti, mânaţi din toate părţile de vuietul nestăvilit al nebuniei noastre. Nu vă faceţi griji, cu noi alături, veţi avea în piept câte o mie de plămâni, câte o mie de inimi, veţi lovi mingea de o mie de ori mai puternic, veţi scutura plasa de o mie de ori mai frumos. Împreună suntem cei mai buni. Daţi totul, iar noi o să dăm de o mie de ori mai mult acolo sus, în tribune.

Sigur, coborând un pic cu picioarele pe pământ din idealismul ce mă caracterizează atunci când vorbesc despre Rapid, e destul de clar că frumoasa noastră galerie nu trece prin cea mai bună perioadă a existenţei sale. Nu mai suntem aşa cum eram odată, iar cauzele sunt multe, nu are rost să le enumăr aici. Important e cum putem depăşi aceste momente, cum ne putem reinventa, ce soluţii există pentru a da Rapidului ceea ce merită cu adevărat: o galerie cum nu s-a mai văzut. Vreau să fim pasionali ca grecii, organizaţi ca polonezii, răi ca sârbii şi melodioşi ca argentinenii, vreau să fim din nou galeria de care să te îndrăgosteşti la prima vedere.

Din retur, eu vreau să cântăm mai tare, mai nebuneşte, să ne rupem plămânii la orice scor. Galeria Rapidului nu trebuie să depindă niciodată de rezultatul din teren. Datoria ei e să cânte neîncetat, să uimească prin forţa şi inegalabilul său devotament. Nu vreau să mai văd pe nimeni că vine doar să se uite la meci, vreau să cânte şi cel din stânga mea, şi cel din dreapta, şi cel din faţă, şi cel din spate. Vreau să avem răbdare şi stăruinţă în cântece. Vreau să nu se mai vândă seminţe la Giuleşti. Eu, unul, nu mă simt bine dacă nu cânt tot meciul. Simt că, într-un fel, am trădat Rapidul, că nu am dat totul pentru el, că nu i-am fost alături clipă de clipă, aşa cum îmi e el mie, chiar şi în viaţa de zi cu zi, nu numai pe Giuleşti. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a fi cei mai buni. Rapidul merită toate eforturile noastre.

Rapidule, te aşteptăm cu braţele deschise, cu inimile pompând, cu vocile pregătite de spectacol. Să ne unim cu toţii pentru un ideal alb-vişiniu!

Un comentariu

Din categoria Suflet de rapidist

Să fim uniţi!

O să intru direct în problemă. Galeria Rapidului nu mai e la fel de unită cum era înainte, şi cred eu că Vali va avea viaţă grea, în încercarea de a forma din nou un singur glas în Giuleşti. E clar că sunt anumite frământări, dar sper să se rezolve şi să fim din nou cei mai buni, aşa cum eram odată. De noi depinde, dar pentru asta trebuie să fim uniţi.

A ieşit Vali, care sper să reuşească să unească din nou Rapidiştii. Sper să fie un lider aşa cum are nevoie galeria cu sufletul cel mai frumos. Sper ca proiectele sale să aibă ecou, iar galeria Rapidului să fie din nou acolo sus, unde îi e locul. Îmi doresc să fim din nou temuţi de toată lumea, iar Giuleştiul să fie iarăşi Raiul nostru şi iadul lor. Dacă nu suntem cei mai buni din tribune, atunci nu mai suntem nimic. Trebuie să avem această mândrie.

În aceste vremuri grele, galeria Rapidului e tot ce ne-a rămas, şi nu o putem pierde din absolut niciun motiv. Pe mine, frământările de la nivelul galeriei mă preocupă de o mie de ori mai tare decât ce se întâmplă la club. În galeria Rapidului mă simt cel mai fericit dintre toate locurile de pe Pământ, şi asta nu-i puţin lucru.

Baftă, Vali! Sper să avem şi noi parte de vremuri mai bune, că am destul am suferit.

4 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul

Tinereţe fără bătrâneţe şi Ciolacu fără Grigorie

Rapid a pierdut, dar nu asta contează. Rezultatele din amicale nu au importanţă, pentru că amicalele nu sunt pentru adunat puncte, sunt pentru omogenizat loturi. Meciul cu Dnepr a fost primul după o serie de frământări, incertitudini şi schimbări drastice, aşa că nu putem trage extraordinar de multe concluzii. Câteva lucruri se pot totuşi observa.

Să încep cu ce mi-a plăcut în meciul cu Dnepr. Păi, mi-a plăcut mult mai mult repriza a doua. Şi vouă, nu? Pentru că la pauză Marian Rada a apăsat butonul de “refresh”, a dat Rapidului să bea din paharul cu tinereţe. Căpriorii intraţi la pauză au arătat că respectă tricoul alb-vişiniu. Au alergat, au făcut pressing, au realizat şi câteva faze frumoase, spre lauda lor. Nu au experienţă şi le va fi greu, dar îi vom sprijini până în pânzele albe. Vom cânta pentru ei ca nebunii, indiferent de rezultate, dacă îşi dau sufletul pe teren. Noi, Rapidiştii, asta vrem, mai presus de orice: ca jucătorii să onoreze tricoul sfânt pe care au privilegiul să-l poarte. De aceea îl voi prefera de o mie de ori pe Ciolacu, în faţa lui Grigorie. Şi comparaţiile pot continua.

O să ziceţi că am ceva cu Grigorie. Şi aveţi dreptate. E de cinci ani la Rapid şi nu înţeleg de ce, decât poate dacă privesc prin ochii lui Copos. Mă deranjează că nu reuşim să scăpăm de aceşti jucători care nu mai aduc practic niciun plus echipei. Grigorie e lipsit de energie, valoare, ambiţie, “epitete” puteţi adăuga şi voi, lista e deschisă. Herea e înţepenit în proiect, nu am văzut nicio evoluţie la el în toţi anii de când e la Rapid, în afară de faptul că s-a specializat în penalty-uri. Mihai Roman are puţină viteză, dar asta nu-l ajută cu nimic, pentru că aleargă în zig-zag, cu capul în pământ. Mai sunt şi alţii. E încă mult balast în lotul nostru, şi trebuie neapărat aruncat, pentru ca Rapidul să se poată înălţa cu adevărat.

Mă încântă tinereţea lotului, chiar dacă nu văd în Marian Rada un antrenor principal, ci un veşnic secund. Nu ştiu dacă are capacitatea să creeze o echipă din aceşti tineri dezorientaţi, la început de drum. Îmi doresc din toată inima să mă contrazică şi în retur să zburdăm pe teren. Nu pot decât să-i urez succes şi să ne facă fericiţi.

Mă bucur pentru Florin Călin, autorul golului. Pentru un jucător tânăr, asemenea momente construiesc în el încrederea de care va avea nevoie la startul unuia dintre cele mai grele retururi din istoria recentă a Rapidului. Nu mi-e frică deloc. Pentru că ştiu că, şi dacă retrogradăm, tot bine o să fie. Uneori, mă gândesc că o retrogradare ar însemna o renaştere a Rapidului, am ieşi din această încercare de o mie de ori mai puternici.

Aştept cu interes şi următoarele meciuri amicale. Următorul e cu Videoton, duminică, pe 27 ianuarie. Echipa asta poate creşte, am încredere în ea.

Hai Rapid!

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul

Rapid, locul unde cariere vin să moară (reînvie?)

Am mai văzut filmul ăsta în ultimii ani. Jucători liberi, aruncaţi de pe la alte echipe, fotbalişti cu o gheată agăţată deja în cui, convinşi să mai joace câteva luni, eventual pe-un carton de ouă, oameni pe care nu prea te mai poţi baza în teren, cu toţii sunt invitaţi la pensiunea de lux Rapid Bucureşti, de primitoarea gazdă cu cap lucios. George Copos continuă să-şi bată joc de Rapid, în primul rând prin nepăsare. El nu a avut niciodată o strategie, pentru că pur şi simplu nu i-a păsat. Deocamdată, au revenit Emil Dică şi Mardare. Oare ce ne mai aşteaptă?

După părerea mea, care sunt departe de a fi vreun expert, în orice echipă de fotbal trebuie să existe un anumit echilibru între tinereţe şi experienţă şi, chiar dacă echipa este alcătuită preponderent din tineri, este nevoie şi de o mână de jucători mai trecuţi prin greutăţile fotbalului, dacă pot să mă exprim în acest fel. Aparent, asta se încearcă şi la Rapid. În realitate, însă, totul e involuntar, întâmplător şi haotic. Pentru că, la Rapid, nimeni (prin nimeni a se înţelege George Copos) nu cunoaşte înţelesul cuvântului “strategie”, şi nici nu se obosesc să-l caute în dicţionar. Sigur, varianta mai apropiată de adevăr este aceea că nu se vrea. În fine, ce e în mintea lui Copos e greu de spus, chiar dacă, prin gesturile lui, ne putem face o idee.

Dacă am compara campania de transferuri a Rapidului cu un serial, am putea spune că, în fiecare an, vedem acelaşi episod, reluat de zeci de ori, ca filmele de acţiune de pe ProTV. Atât de mult, încât deja suntem capabili să anticipăm cam ce se va întâmpla. Emil Dică şi Mardare au revenit la Rapid. Primul nu a jucat rău în precedenta perioadă în care a îmbrăcat tricoul alb-vişiniu, chiar dacă nu a rupt neapărat gura târgului. A fost un mijlocaş constant, peste medie, pe care te puteai baza. Eu întotdeauna o să mi-l amintesc ratând acea ocazie din ultimul minut al returului din UEFA, împotriva Stelei, probabil cel mai dureros meci din viaţa mea. După despărţirea de Rapid, Dică a jucat la CFR Cluj, Skoda Xanthi, Astana şi Mioveni. Conform paginii sale de pe transfermarkt.co.uk, a apărut în 56 de meciuri, în patru ani, ceea ce e destul de puţin. Probabil va reînvia la Rapid.

Despre Mardare nu pot spune prea multe, pentru că, atunci când a fost la Rapid, nu prea l-am văzut în teren, fiind mai mult accidentat. Are 25 de ani, deci, teoretic, e în floarea vârstei fotbalistice. Nu pot decât să sper că, de data asta, îşi va şi confirma presupusa valoare.

Sigur, un aspect pozitiv al acestei “campanii” este că am scăpat de mulţi jucători terminaţi, care luau bani degeaba. Cu întârzieri, e drept, dar degeaba. Personal, nu regret pe niciunul din cei plecaţi, şi consider că exodul gloabelor ar trebui să continue cu Ştefan Grigorie, Mihai Roman sau Ovidiu Herea. Dar, atunci când vezi că în locul lor vin jucători din aceeaşi categorie, parcă îţi vine să te dai cu capul de pereţi, ca suporter al Rapidului. Am văzut mulţi tineri în lotul ce a plecat către Spania, iar ăsta e un lucru bun.

Rămân însă destul de sceptic în privinţa modului cum va arăta lotul la reluarea campionatului. Stau şi mă gândesc cu groază la ce jucători vor mai fi împăiaţi şi îmbrăcaţi în tricoul alb-vişiniu, în viitorul apropiat. Oare George Copos vrea să refacă echipa uefantastică? Sau poate echipa campioană din ‘99? Sau poate pe cea din ‘67? E greu de spus. Strategia lui Copos este aceea că nu există nicio strategie. De cele mai multe ori, asta echivalează cu dezastrul.

Din păcate, nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm. Iar, când va veni în sfârşit momentul, să cântăm cât ne ţin plămânii. Noi trebuie să ne facem treaba, indiferent de situaţia de la club.

Cu Dumnezeu înainte şi Rapidul în inimă!

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul

Copiii Rapidului, o fereastră către un viitor alb-vişiniu

Zeci de copilaşi cu fulare alb-vişinii la gât, unele atât de mari, încât îi acopereau cu totul, lăsând să se vadă numai picioruşele cu care o zbugheau de colo colo şi care, în câţiva ani, vor zgudui Giuleştiul din temelii. Părinţi fericiţi şi dornici să transmită preţioasa moştenire a Rapidismului către piticii lor. Rapidişti de toate vârstele, dar copii cu toţii. Ieri, la Sala Rapid, am simţit o bucurie pe care numai Rapidul mi-o poate dărui. M-am întâlnit cu prieteni vişinii, cu unii chiar pentru prima oară, am cântat imnul împreună cu părinţi şi copilaşi, după atâtea luni de cântat doar prin casă, am fost martorul unui eveniment superb, unic şi atât de important pentru Rapidul de mâine. Un eveniment demn de toată lauda, ce luminează viitorul din tribunele Giuleştiului.

Sâmbătă dimineaţă, pe lângă zăpada nesfârşită fulguită de nori încă de la primele ore, a nins şi cu copii. Cu mulţi copii. Şi nu orice fel, ci Rapidişti. Cu fulare la gât, cu pulovere având stema Rapidului pe piept, cu inimioarele pompând deja în ritm de tobe, prichindeii vişinii s-au strâns la Sala Rapid, ca să ne liniştească. Să ne arate că Rapidul are un viitor sigur în mânuţele lor, ce abia cuprind un băţ de steag. De fapt, acesta e sentimentul cu care am plecat de la eveniment: linişte interioară. Pentru prima oară după mult timp, am privit cu tihnă în viitorul Rapidului.

În fiecare copil care picta, am văzut un viitor purtător de steag alb-vişiniu. În fiecare copil care bătea tacticos la tobe, abia ţinând beţele mai groase decât mânuţele lui, l-am văzut pe cel care va dicta ritmul cântecelor pe Giuleşti, peste vreo câţiva ani. În fiecare copil care cânta imnul, am văzut un viitor şef de galerie. În fiecare copil urcat în cârca tatălui său, am văzut un viitor Rapidist cocoţat pe gard, bucurându-se la gol. În fiecare copil am văzut Rapidul curat, cel de care m-am îndrăgostit. Am văzut sufletul de copil pe care Rapidul îl păstrează intact de aproape 90 de ani. În copiii de ieri, am văzut Rapidul de mâine. Şi, Doamne, ce frumos e!

Au fost mulţi cei care au pus umărul la lansarea Ligii Copiilor Rapidişti. În spatele organizării acestui superb eveniment au stat ore întregi de muncă şi mulţi bani cheltuiţi. Toţi cei care s-au implicat activ merită felicitări din toată inima, însă nimic nu s-ar fi putut face fără strădania lui Dan “Chelie” Teodorescu, preşedintele Ligii Suporterilor Rapidişti, şi, totodată, cel care a avut ideea înfiinţării acestei miniorganizaţii, menită să aducă împreună copiii vişinii de pretutindeni. Dan a fost cel fără de care nimic din tot ce s-a întâmplat ieri nu ar fi fost posibil. Faptul că a reuşit să orchestreze atât de bine toate activităţile ce au avut loc la sala Rapid, că a reuşit să aducă împreună atâtea zeci de copii, punând bazele unei viitoare comunităţi de piticanii cu suflet vişiniu, faptul că, prin acest eveniment, a dat speranţa unui viitor luminos atâtor părinţi Rapidişti, dar nu numai, ei bine, acestea sunt lucruri demne de toată lauda. Astfel de acţiuni, de iniţiative, menţin viu spiritul Rapidului. Pentru asta, şi multe altele, Dan “Chelie” Teodorescu merită tot respectul şi toată susţinerea noastră.

Personal, m-am simţit excelent între atâţia Rapidişti, aşa cum mă aşteptam. M-am bucurat să mă aflu printre atâţia oameni cu suflet vişiniu şi, alături de copii, părinţi şi prieteni, m-am bucurat încă o dată de Rapid. În momente ca cele de ieri realizez cel mai mult cât de norocos sunt m-am născut Rapidist, că am avut şansa unui tată ce mi-a transmis moştenirea alb-vişinie, aşa cum şi părinţii de ieri au dăruit Rapidul copiilor lor. M-am bucurat să întâlnesc atâţia prieteni cu suflet vişiniu, cu unii mă cunoşteam deja, cu alţii mai interacţionasem doar în mediul online, şi a fost o plăcere să le strâng mâna pentru prima oară. M-am bucurat să cânt imnul alături de copii şi părinţi, m-am bucurat să cânt în sală, la meciul de handbal junioare, alături de nişte băieţi senzaţionali, care au folosit coşurile de gunoi pe post de tobe, demonstrând încă o dată inventivitatea şi originalitatea Rapidistului. M-am bucurat de tot ce s-a întâmplat în dimineaţa de sâmbătă, la Sala Rapid.

Astfel de acţiuni sunt binevenite şi sunt sigur că vor continua. Se poate forma o comunitate frumoasă în rândul copiilor vişinii, una care să asigure viitorul clubului pe care îl iubim.

Rapid va fi mereu un suflet de copil.

Scrie un comentariu

Din categoria Suflet de rapidist

“Singuri deasupra celorlalţi” – Despre magnifica şi admirabila galerie a Rapidului

Dacă m-ar ruga cineva să-i spun un lucru mai frumos decât acela de a cânta în galeria Rapidului, răspunsul n-ar întârzia mai mult de-o clipă: nimic. Nimic nu e mai frumos decât sentimentul de a face parte din minunata familie alb-vişinie, ce cântă meci de meci. Nimic nu-i mai presus de a-ţi pierde vocea pentru cele două culori îndrăgostite una de cealaltă în anul devenirii noastre, 1923. În galeria Rapidului simt că trăiesc cu adevărat, simt că am onoarea de a face parte din ceva măreţ. Simt că, prin vocea mea amărâtă contribui şi eu la o fărâmă la istoria celei mai frumoase galerii din România. În peluza din Giuleşti îmi rup vocea, îmi storc sufletul de sentimente, ridic pumnii în aer, apoi lovesc scaunele cu ei, sar cât de sus pot, mă bucur, mă oftic, strâng fularul în pumni la goluri, dau cu el de pământ la ratări, mă uit spre cer cu speranţă, apoi în teren, mă scald în fumul torţelor, mă las purtat de magia cântecelor. În Giuleşti simt fericirea adevărată, pentru că tribunele lui mustesc de spectacol. Pentru că Giuleştiul înseamnă bucurie, chiar şi la înfrângere.

Suntem cei mai buni din tribune, şi asta nu ne-o poate lua nimeni. Suntem cei mai buni pentru că iubim ceea ce contează cu adevărat. Iubim necondiţionat, fără pauze, inima noastră bate fără încetare pentru Rapid. Nu contează locul din clasament, nu contează situaţia de la club, nu se aşază nimic în calea dragostei ce o purtăm. Suntem mânaţi de idealuri înalte şi purtaţi de sentimente curate. Avem în spate o istorie pe care avem datoria să o ducem mai departe prin cântece, să o strigăm prin voci, să o apărăm cu pumnii ridicaţi în aer. Suntem Rapidişti şi ne ştie toată lumea.

La nivel de galerie, suntem peste Steaua şi peste Dinamo, chiar dacă ei au mai mulţi suporteri (deşi nu ştiu dacă “suporter” e cuvântul cel mai potrivit). Dar oare are vreo importanţă numărul? O echipă e mai iubită dacă are mai mulţi suporteri sau dacă are mai multă dragoste în jurul ei? Cred că răspunsul e evident. Cele două echipe departamentale încearcă să compenseze prin număr, ceea ce noi construim prin iubire. Ei au impresia că prin cantitatea lor ne pot depăşi calitatea. Nu merge aşa. În primul rând, iubirea noastră, fiind infinită, nu poate fi măsurată. Poţi număra nişte oameni care se declară suporteri ai unei echipe, dar cuantificarea dragostei alb-vişinii depăşeşte mijloacele acestei lumi. Poţi spune că ţii cu Steaua sau cu Dinamo, la Rapid se discută în termeni de iubire. Îţi poţi susţine echipa doar când e pe primul loc, la Rapid, locul din clasament n-a fost niciodată o problemă. Nu contează numărul, ci iubirea. Ce diferenţă!

În România, singurii care se ridică la nivelul nostru sunt fraţii de la Timişoara, cei care, chiar şi în liga a 5-a unde sunt acum, fac un spectacol demn de prima ligă. Rivalii noştri istorici de la Petrolul au şi ei o galerie frumoasă, dar nu vor egala nicicând nebunia Giuleştiului. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Universitatea Cluj. Galeria Rapidului e singura care se reinventează în permanenţă, venind mereu cu cântece noi, chiar dacă alţii le copiază şi chiar şi le însuşesc cu neruşinare. Galeria Rapidului are cel mai frumos glas, iar vuietul Grantului cel mai pătrunzător ecou. Suntem cei mai buni, dar haideţi să uimim şi mai tare. Putem, doar suntem Rapidişti.

În ultima vreme, am prins obiceiul de a privi şi asculta, pe Internet, reprezentaţiile marilor galerii din Europa şi nu numai. Mă refer la ţări ca Grecia, Serbia, Polonia sau Argentina, asta ca să enumăr doar favoritele personale. Admir pasiunea grecilor, răutatea sârbilor, organizarea matematică a polonezilor, melodicitatea argentinienilor. Sigur, e aproape imposibil să ajungi la nivelul de acolo, dar eu zic că putem creşte, putem fi şi mai buni. Poate că e mai sănătos să ne comparăm cu cei mari, pentru că numai atunci când ai ţeluri înalte poţi evolua cu adevărat. Ce se întâmplă pe Giuleşti nu poate fi egalat în România, dar întotdeauna există loc de mai bine.

Este adevărat că Rapidul a reprezentat dintotdeauna un caz special. Am fost loviţi, atât din afară, cât şi din interior, în mod constant. Am fost pedepsiţi de atâtea ori, doar pentru a fi daţi drept exemplu, am fost trataţi cu unităţi de măsură diferite, pentru fapte similare cu ale altora. Am fost bătaia de joc a LPF-ului, a FRF-ului, a comisiilor şi, mai grav, a lui George Copos, şi asta ca să enumăr numai ce s-a întâmplat după 1989. Ca printr-un miracol, am rămas cu toţii lângă Rapid. Venim în continuare la meciuri, ba mai mult, cântăm ca nebunii, chiar dacă suntem singuri împotriva tuturor. Sau poate mai ales de-aia. Faptul că galeria Rapidului a rezistat atâtor nedreptăţi e un semn al caracterului ei. Galeria Rapidului e o mostră de curaj, de inimă, de rezistenţă în cele mai grele condiţii. Nicio altă masă de suporteri nu s-ar fi putut ridica din pumni de atâtea ori. Niciun suporter din România nu s-ar fi putut scula de jos după atâtea piedici, scuturându-se de praf şi ridicând pumnii în aer.

Galeria Rapidului e unică în România, pentru că a rămas cea mai bună, în cele mai vitrege condiţii. În cântece rezidă fericirea şi curajul nostru.

Scrie un comentariu

Din categoria Suflet de rapidist

Gânduri vişinii la început de an

N-am mai văzut Rapidul de anul trecut. Cât de îndepărtată pare clipa aceea în care am părăsit Giuleştiul pentru ultima oară în 2012, un pic trist, că Rapidul pierduse, dar, ca orice Rapidist, cu o eternă rezervă de speranţă în suflet. Parcă au trecut milenii de când am coborât scările de la peluză, în zgomot de voci răguşite, după un an de cântări neîncetate. Parcă s-a scurs o întreagă eră de la ultimul steag fluturat, de la ultimul fular învârtit în aer, de la ultima săritură pe cimentul rece al peluzei din Giuleşti. Acum, suntem cu toţii în gară, într-o haltă a nerăbdării, aşteptând ca Rapidul de 2013 să ne culeagă în vagoanele-i alb-vişinii şi să ne ducă pe Giuleşti. Aşteptarea pare grea, dar Rapidiştii au aşteptat un titlu 32 de ani. Pe lângă asta, două luni sunt ca două secunde.

Giuleştiul ne va primi cu braţele deschise şi în noul an. Şi lui îi e dor de noi, aşa cum şi nouă ne e dor de el. Şi el vrea să ne ţină paşii în spinare, aşa cum şi noi vrem să sărim ca nebunii pe ciment şi scaune alb-vişinii. Şi el vrea să ne poarte cântecele către iarbă şi Ceruri, aşa cum şi noi vrem să ne pierdem glasurile în micul nostru Rai. Şi el ne iubeşte, aşa cum şi noi îl iubim. Vom revedea Giuleştiul în martie, atunci când primii muguri vor plesni pe crengi, în soarele primăvăratic. Îl vom umple, îl văm găti de sărbătoare cu mii de tricouri, fulare, steaguri şi Rapidişti. Vom cânta cât pentru toate cele trei luni în care timpul nemilos ne-a ţinut comoara ascunsă. Vom sări pe garduri, apoi până la cer, vom cânta până în ultimul minut, apoi până acasă, vom iubi Rapidul până la moarte, apoi dincolo de ea. Giuleştiul abia aşteaptă să ne vadă, şi, Doamne, cât de nerăbădători suntem şi noi.

Ce va fi cu Rapidul în noul an, numai bunul Dumnezeu ştie. Rapidul a suferit mult în 2012, poate mai mult decât în orice alt inel din trunchiul istoriei sale. N-a murit. Da, e bolnav, dar boala nu e incurabilă, pentru că Rapidul e etern. Nicio boală nu poate învinge veşnicia dăruită Rapidului în 1923. Nicio scufundare a planetei nu poate şterge eternitatea unui Rapid pe care fotbalul românesc nu-şi permite să-l piardă. Noi, cu atât mai puţin. Rapidul va trece şi peste această imensă piedică şi va pătrunde într-o nouă eră a fericirii. Nu neapărat a performanţei, ci a fericirii. Ultimul lucru pe care ni-l dorim noi, Rapidiştii, sunt trofeele. Noi ne-am născut ca să iubim un spirit, nu o statistică. Noi suntem liberi, şi asta-i de ajuns. Noi iubim Rapidul, deci deja am câştigat tot ce se putea câştiga.

Sunt şanse mari ca în 2013 echipa Rapidului să numere la start o pleiadă de tineri. Eu îmi doresc tare mult acest lucru. În ultimii ani, toate strategiile antrenorilor care s-au perindat pe bancă au avut ca principală componentă aşa-zisa experienţă a lotului. Asta s-a tradus prin aducerea unor jucători bătrâni, blazaţi, la final de carieră, fără dorinţă şi motivaţie. O echipă formată preponderent din tineri ar fi ca o gură de aer proaspăt, de care Rapidul nostru are mare nevoie. Aceşti tineri reprezintă viitorul Rapidului, deci şi viitorul nostru. Ei vor reînvia din teren spiritul acestui club, aşa cum noi o vom face din tribune, într-o perfectă uniune, din care Rapidul va câştiga imens.

Băieţii ce vor călca iarba din Giuleşti în 2013 ar putea fi, în majoritatea lor, Rapidişti. Nu doar jucători ai Rapidului, ci Rapidişti, cu “R” mare. Copii ca Ciolacu şi Ioniţă, care s-au îndrăgostit de mici de spiritul Rapidului, visând ca, odată şi odată, să ajungă să joace şi ei pentru echipa mare, în faţa tribunelor de lângă teatru. Vă daţi seama cât de puternic va fi Rapidul cu Rapidişti în teren? Dorinţa extraordinară a acestor copii poate fi motorul noului Rapid, iar noi, cei din tribune, combustibilul fără de care el nu poate funcţiona. Un Rapid întinerit e marea mea dorinţă pentru anul ce astăzi s-a născut.

În 2013, Rapidul va renaşte, iar noi vom cânta mai frumos ca niciodată, sunt sigur de asta.

Rapidule, cu tine în suflet suntem cei mai fericiţi!

2 comentarii

Din categoria Suflet de rapidist