Arhive lunare: Februarie 2013

„Rapid cu tribunele pline” – Despre un meci pe care deja l-am câştigat

Duminică seară, Rapid va fi cântat de un stadion plin, va fi iubit de inimi nerăbdătoare, va fi purtat spre culmile istoriei de nebunii care cred cu tărie în el, indiferent de situaţie. Încheieturile Giuleştiului vor fi testate serios, iar geamurile blocurilor înconjurătoare vor tremura la auzul vuietului alb-vişiniu. Un vuiet care nu poate fi repetat de nimeni, o voce unică, un timbru de neconfundat, care te umple de atât de multe sentimente, încât te şi miri că încap toate într-un singur suflet. Rapidul, comoara noastră cea mai de preţ, îşi va lăsa din nou amprenta în istorie. Iar noi vom fi acolo să-l cântăm, pentru că altfel nu putem exista.

Rapidul joacă duminică împotriva unei echipe din capitală, pe numele ei Dinamo Bucureşti. O echipă nesemnificativă, cu sediul în Ştefan cel Mare şi stadionul într-o groapă. Unii cataloghează meciul drept derby, alţii vorbesc de o rivalitate istorică. Eu mă feresc de astfel de cuvinte când jucăm cu echipele născute pe cale nenaturală. Prefer să le păstrez pentru meciurile cu Petrolul sau Craiova (Venus sau Ripensia, că tot vorbim de istorie). Duminică, jucăm împotriva unei echipe a cărei existenţă trebuia să înceteze în urmă cu 23 de ani. De fapt, această echipă nu trebuia să existe deloc. Dinamo, împreună cu surata ei rusă din cartierul Ghencea, reprezintă cele mai mari pete de pe istoria fotbalului românesc. Meciul de duminică nu e derby. Meciul de duminică e spirit contra necinste, e istorie contra palmares murdar, e galerie contra spectatori răzleţi. Rapid şi Dinamo sunt pe paliere diferite, de aceea orice paralelă între cele două e de prisos. Între vişiniul imaculat al Grantului şi roşul pătat al comunismului nu există niciun termen de comparaţie. Nu poţi pune în aceeaşi frază ceva nemuritor, cum e Rapidul, cu ceva atât de trecător şi nesemnificativ, cum e Dinamo.

Noi deja am câştigat meciul de duminică. De ce? Pentru că suntem curaţi sufleteşte. Pentru că Rapidul nu are nicio muscă pe căciulă, nicio pată pe conştiinţă. Rapidul nu are ce să ascundă, e imaculat. Un suflet curat e deja câştigător prin însuşi natura lui. Rapid iese cu fruntea sus din fiecare luptă, indiferent de rezultatul trecător de pe tabelă.

Sunt sigur că Giuleştiul va fi plin duminică. Biletele s-au vândut ca berea înaintea unui meci din Bundesliga (asta ca să evit clişeul cu pâinea), ceea ce arată cât de mare e nerăbdarea Rapidiştilor de a se reîntâlni cu Giuleştiul şi de a face din nou spectacol. Vezi Rapidul o dată pe săptămână, dar acea săptămână e plină de sentimente frumoase, dacă la capătul ei se află nebunia din Giuleşti. Aşteptarea Rapidului e aproape la fel de frumoasă ca Rapidul. Eu număr secundele încă din momentul în care am ieşit de pe stadion la Iaşi.

În altă ordine de idei, luna aceasta se împlinesc opt ani de când nea Mincea ne-a părăsit. Doar fizic, pentru că, de acolo de sus, el dă în continuare tonul inimilor noastre. Vom cânta şi pentru el duminică şi sunt sigur că ne va auzi şi se va bucura de glasul Giuleştiului de 2013. Trebuie să dăm totul, să ne depăşim limitele, să ne vărsăm sufletele în tribune, pentru că Geamgiul are aşteptări mari de la noi. Avem datoria să ducem mai departe ceea ce el, cu atâta trudă, a construit. Nea Mincea un va fi uitat niciodată. Îl şi văd pe schela din Ceruri: “Un strigăt din vechea Troie…”. Doamne, ce oameni ai dăruit Rapidului. Îţi mulţumim.

Rapid e un etern învingător, de aceea sunt mândru că sunt Rapidist. Duminică, mergem să ne bucurăm alături de luptătorii noştri în tricouri vişinii, şi să-i susţinem necondiţionat, din prima, până în ultima clipă.

Hai Rapid!!!

Like this on Facebook

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul

“Expect the unexpected” – O victorie mare, mare, mare

De ce spun asta? Pentru că nimeni nu se aştepta ca, după o pauză de iarnă ce a zdruncinat din temelii lotul Rapidului, după luni întregi marcate de o incertitudine constantă şi enervantă, după ce desfiinţarea şi falimentul au planat ca nişte vulturi înfometaţi deasupra Giuleştiului, nimeni nu mai credea că Rapidul poate începe anul 2013 cu o victorie. Şi nu oriunde, ci în deplasare, în faţa unei echipe în mare foame de puncte. Mare. Recunosc, nu credeam că vom putea învinge la Iaşi. Înaintea meciului spuneam “sărut mâna” unui punct. Nu din pesimism, pentru că nu mă caracterizează, ci din realism. Eram conştient că va fi greu, aşa că mă pregătisem sufleteşte şi pentru un alt rezultat decât victoria. Dar, cum e Rapidul ăsta! Bate aşa, când nu te-aştepţi. Când îl crezi terminat, se ridică şi te doboară. Când îl crezi cenuşă, şi te pregăteşti să-l vânturi în neant, renaşte cu propria-i putere şi te învinge. Când crezi că l-ai strivit sub talpă, ţâşneşte ca un arc şi întoarce totul în favoarea lui. Ăsta cred eu că e unul din marile motive pentru care e iubit Rapidul, şi anume faptul că e cu totul şi cu totul imprevizibil.

Am văzut meciul de pe stadion, apoi am văzut şi rezumatul extins. În cea mai mare parte a timpului, am fost dominaţi. Ieşenii puteau egala în câteva rânduri, au avut chiar şi o bară, iar faza din minutul 79, când Pecanha a scos “inexplicabil” mingea aia bubuită din câţiva metri, mi se repetă încă în memorie. Dacă spun că Pecanha a fost cel mai bun jucător al Rapidului în meciul de aseară, nu cred că greşesc. A pus lacătul la poartă, şi, oricât au încercat moldovenii să-l spargă, n-au reuşit, spre frustrarea lor şi bucuria noastră. Am avut şi noi ocazii (chiar dacă mai puţine), ceea ce e un lucru îmbucurător. E bine să ai şi iniţiativă, să nu să te aperi tot timpul, iar ai noştri au izbutit să se apropie de câteva ori ameninţător de poarta adversă. Golul a venit înainte ca toţi suporterii să apuce să se aşeze pe scaune (eu am prins doar bucuria de la gol, dar a fost suficient). Un gol norocos, marcat în proprie poartă de Creţu, fundaşul gazdelor. Dar, na, trebuie să mai avem şi noi noroc, că ne-am săturat de atâtea ghinioane.

Fluierul de final a consfinţit o victorie extraordinară, care, pe moment, ne scapă de orice griji în ce priveşte retrogradarea. Dar e nevoie în continuare de multă muncă din partea lui Marian Rada şi a jucătorilor, iar din partea noastră e nevoie de iubire şi susţinere, ambele necondiţionate. Nu vom vedea multe meciuri spectaculoase în acest retur, probabil nu vom câştiga la diferenţe mari de scor, iar emoţiile ne vor obliga la fiecare meci să facem tradiţionala echilibristică între agonie şi extaz. Acest retur va fi, într-un fel (sau în mai multe feluri) un examen de Rapidism. Rămâne cine crede, cine iubeşte cu adevărat, cine nu ia în seamă jocul şi clasamentul, atunci când îşi calculează iubirea pentru alb-vişiniu. Gândiţi-vă că Rapidul a fost şi în “B”, aşa că vremurile astea sunt parfum faţă de ce era atunci. Rapidismul cred eu că se evidenţiază cel mai bine în asemenea momente.

Ai noştri au jucat cu dăruire aseară, iar asta m-a uns pe inimă. Cred că, în ultimă instanţă, orice Rapidist îşi doreşte ca jucătorii să se lupte, să muncească, să-şi verse sufletele pe teren. Treaba noastră, a suporterilor, este să respectăm primul vers al imnului şi să-i facem să se simtă peste tot acasă. Sâmbătă seară, la Iaşi, am făcut foarte bine lucrul ăsta. La finalul meciului, Nicolae Vasile (cel mai tânăr jucător ce a evoluat în acest sezon de Liga I) a plâns, atunci când a mers să salute galeria. Câtă nevoie are Rapidul de aceste lacrimi, câtă nevoie are de inimi Rapidiste în teren. Fără suflet, fără dăruire, fără curaj, fără luptă, Rapidul nu va fi niciodată Rapid.

Sunt mândru şi onorat că această echipă minunată a ales să se bazeze şi pe iubirea şi susţinerea mea. Număr secundele până la meciul de duminică.

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul

Începe, fraţilor! Sunteţi pregătiţi?

La Cernica doar ne-am dres vocile, doar am salutat Rapidul, după aşteptarea chinuitoare, doar ne-am arătat ataşamentul nesfârşit faţă de minunea asta de echipă. Abia acum începe greul. Dar şi frumuseţea. Încep confruntările cu miză, tinerii ăştia pornesc la un drum mai dificil decât tot ce-au trăit până acum în scurtele lor cariere. Drumul începe la Iaşi, acolo unde, sâmbătă, de la ora 20.00, Rapidul nostru iubit dă piept cu CSMS.

Rapidul face primii paşi oficiali din noul an, într-un meci jucat departe de casă. Pornim la drum cu speranţă, ca de fiecare dată. Noi, Rapidiştii, mereu am rămas optimişti, mereu am privit către un viitor mai bun, chiar dacă, de cele mai multe ori, istoria a fost dură cu noi. Dar am rămas mereu acolo, pentru că din iubit Rapidul nu te poţi opri. Pentru noi, o lume în care să nu iubim Rapidul e de neconceput, e ca şi cum ai încerca să trăieşti fără oxigen. Pur şi simplu nu se poate, organismul moare. După acelaşi principiu, inimile noastre se opresc în loc fără iubirea de alb-vişiniu, pentru că, dacă nu mai pot bate pentru Rapid, mai bine nu mai bat deloc.

Cu optimism pornim şi în acest retur, după o pauză de iarnă plină de frământări, schimbări şi întrebări. Mulţi au plecat de la echipă, deşi nu pot să spun că-l regret pe vreunul. Au apărut mulţi tineri, un lucru extraordinar din punctul meu de vedere, pentru că ei chiar sunt Rapidişti. Mulţi dintre ei au venit la meciuri, au stat în tribune, au cântat, au iubit. Şi vor iubi în continuare, chiar dacă vor părăsi sala pentru a fi pe scenă. Sunt Rapidişti pur-sânge şi asta înseamnă mult. Asta ne asigură că vor da totul pentru Rapid, aşa cum o facem şi noi meci de meci.

Adversarul de sâmbătă nu e deloc facil, pentru că e în foame de puncte, fiind tras de picior către mormântul ligii secunde. Dacă ei sunt în foame de puncte, ai noştri sunt în foame de afirmare, deşi rămâne de văzut câţi dintre tinerii testaţi în pauza de iarnă vor fi şi titulari sâmbătă seară. Probabil că Marian Rada va alcătui o echipă bazată pe experienţă, e greu de crezut că va risca introducând mulţi jucători necopţi în primul „11”. Asta rămâne de văzut, şi sunt convins că nea Marian ştie ce e de făcut. Nu am avut întotdeauna încredere în Marian Rada, ca antrenor principal. Trebuie să recunosc că întotdeauna mi s-a părut că nu poate depăşi statutul de secund. Am încredere însă că în retur va demonstra de ce este în stare şi va struni echipa în direcţia bună. Cel mai important lucru: e Rapidist, cu „R” mare.

Legat de echipă, îmi doresc ca Rapidul să-şi recapete nebunia, să redevină acea echipă care face spectacol. Vreau să văd dăruire la jucători, vreau să simt că-şi varsă sufletele pe teren, vreau să simt că sunt una cu noi. Legat de galerie, vreau să fim uniţi. Să lăsăm deoparte orgoliile şi alte cele şi să fim împreună pentru un singur ideal. Să fim toţi pentru Rapid, aşa cum Rapid e pentru toţi. Rapidul nu poate exista fără noi, iar noi nu putem exista dacă nu suntem unul şi acelaşi suflet vişiniu. Aşa că, la fiecare meci, să ne luăm de umeri, să uităm tot ce există în afara Rapidului şi să ne cântăm iubirea pentru echipa pe care avem norocul să o trăim.

Începe returul, fraţilor Rapidişti! Începe nebunia alb-vişinie. Vom aştepta din nou sfârşitul de săptămână cu inima-n gât, ne vom lăsa din nou vocile pe stadion, ne vom bucura, ne vom întrista, vom sări din agonie în extaz şi invers. Ne vom trezi de dimineaţă, ne vom da seama că e meci şi că Rapidul e totul pentru noi, vom flutura steaguri, ne vom strânge laolaltă, ca o mare brigadă, ne vom aduna în tribună la sfârşit de săptămână, uimind întregul Bucureşti şi întreaga ţară, vom purta mereu un gând, vom striga din vechea Troie, pentru faima lui Dan Coe, vom veni pe stadion, vom cânta cu toţi în cor, pentru o echipă ca-n poveşti, pentru Rapidu’ din Giuleşti.

Pornim la drum cu Dumnezeu înainte şi cu Rapidul în inimă. Ţineţi-vă bine, Rapidul e pe cale să ne zdruncine din nou sufletele.

Un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul

Ne e dor de Rapid? Atunci, să invadăm Cernica!

Haideţi la Cernica. Haideţi să fim alături de băieţii noştri, alături de Rapid, să ne arătăm iubirea pentru cea mai frumoasă combinaţie de culori, pentru cea mai demnă înfrăţire de suflete, pentru cea mai tumultuoasă istorie din fotbal. Nu contează că e un simplu amical, contează că Rapidul va fi pe teren. Şi acolo unde e el, trebuie să fim şi noi, pentru că fără noi, Rapidul nu va fi niciodată întreg. Indiferent că e vorba despre o echipă performantă, sau doar nişte copii jucându-se pe un maidan, în tricouri alb-vişinii şi murdare. Indiferent că meciul se joacă pe un stadion ultramodern, sau pe unul micuţ dintr-o comună. Rapidul trebuie susţinut, indiferent de orice. Aşa că, haideţi să invadăm comuna aia şi să arătăm de ce suntem în stare.

Ştiţi de ce mai este extrem de important să fim cât mai mulţi, la un meci fără absolut nicio importanţă? Pentru că, în acest fel, le arătăm băieţilor că suntem alături de ei oriunde şi oricând. Le permitem să pornească la drum cu un plus vital de încredere, în atât de greul retur ce urmează peste numai puţin timp. Îi moralizăm, le inducem forţa de care vor avea nevoie în teribilele lupte ce le vor da. Îi asigurăm că nu sunt singuri, că nu vor fi niciodată singuri.

În acelaşi timp, să venim la acest meci este esenţial pentru noi, ăştia pentru care Rapid înseamnă totul şi ceva în plus. Avem ocazia să ne demonstrăm nouă înşine (nu celorlalţi, de ei n-ar trebui să ne pese niciodată) că suntem uniţi. Ba nu, Uniţi, cu “U” mare, că aşa ne stă bine. Rapid are Spirit, Legendă, Pasiune, toate cu litere mari, indiferent de locul cuvintelor în propoziţie. Iar noi suntem Rapidişti. Iar Rapidiştii trebuie să fie Uniţi, altfel nu au sens. Sâmbătă, la prânz, e ora Unirii noastre.

Aşa că haideţi cu toţii la meci, să nu stăm acasă. Să învişinăm Cernica, să umplem tribunele, aşa neîncăpătoare cum sunt, să stăm pe pistă, pe garduri, pe nocturnă, în afara sadionului, oriunde găsim loc, numai să fim acolo unde e Rapidul. Pentru că acolo e viaţa noastră.

E timpul să ne luăm cu toţii de umeri şi de suflete şi să cântăm. E timpul să fim uniţi.

Hai Rapid!

3 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul

Milioane de poveşti, o singură istorie: Rapid Bucureşti

De la 1923 încoace, Rapid a adunat, în cei aproape 90 de ani de magie, milioane de poveşti, iar Rapidismul are în prezent tot atâtea definiţii câţi Rapidişti există pe Pământ. Rapid e un spirit cuibărit în miile de suflete ce au trăit pentru el. Asta pentru că fiecare giuleştean are povestea lui de dragoste, fiecare îşi cântă iubirea în propriul fel. Presărate cu bucurii, dar şi cu multe tristeţi, poveştile de peste timpuri adaugă noi nuanţe de vişiniu sufletului meu. Mă mângâie şi mă dor, mă trântesc de pământ şi mă poartă printre nori, mă înnebunesc şi mă liniştesc.

Dintotdeauna am fost fermecat de poveştile ce îmbrăţişează istoria Rapidului, sunt însetat de nebunia celor care şi-au trăit viaţa pentru Rapid. Mă fascinează cei cu sufletul nebun, îmbogăţit de sentimente, cântece, suferinţă, bucurie şi nemărginire. Cei care şi-au dedicat fiinţa întru veşnicia culorilor pe care le iubim cu toţii.

Îmi place să ascult un bătrân, trecut prin ale vieţii de Rapidist, vorbindu-mi despre frumuseţea de altădată a galeriei giuleştene, ce aducea laolaltă 40.000 de suflete în pitoreştile gradene ale diviziei B. Omul lăcrimează de fiecare dată când aude de Rapid, ţinând strâns în mâinile pline de riduri fularul în dungi, ale cărui ochiuri rărite trădează anii grei ce au trecut peste el. În privire i se citesc caznele la care l-a supus Rapidul, dar, undeva acolo, sub sprâncenele albite, luminează bucuria de rapidist. Ştie că, dacă ar putea să o ia de la capăt de o mie de ori, ar face-o în acelaşi fel, pentru că cea mai mare bucurie a lui e să sufere şi să se bucure alături de Rapid.

Poate că-mi vorbeşte un tată, care, meci de meci, poartă pe umeri cea mai mare comoară a vieţii lui, un micuţ Rapidist, încă neînvăţat cu nebunia Giuleştiului, dar pe cale să devină una dintre miile de voci ce se pierd la fiecare partidă, dar se recâştigă a doua zi. Acest tată ştie că fiul lui va suferi din cauza Rapidului, dar, cu toate astea, îl aduce negreşit la fiecare meci. Asta pentru că, în acelaşi timp, cunoaşte fericirea, starea de euforie sufletească, valurile de emoţie pe care Rapidul i le creează în inimă. În sinea lui, ştie că, peste ani, micuţul Rapidist în devenire îi va fi recunoscător pentru bogăţia vişinie pe care i-a transmis-o.

Poate că-mi vorbeşte un tânăr Rapidist, care a trăit o tristeţe de magnitudinea celei din 1998. Un copil care, înconjurat de colegi şi prieteni stelişti, a dorit să nu mai iasă din casă cu zilele, pentru a nu da ochii cu bucuria nedreaptă a acestora. Rapidismul i-a dat însă curaj şi, cu lacrimile tremurând în colţurile ochilor, gata să izvorască pe obraz, a trecut a doua zi pragurile şcolii. Ajuns în faţa clasei, abia se abţinea să nu izbucnească în plâns. Şutul lui Marinescu era încă proaspăt în minte şi avea să rămână aşa mulţi ani de atunci. Colegii stelişti au zâmbete de satisfacţie pe figuri. El se aşază trist în bancă, având să-şi dea seama, peste ani, că, de fapt, câştigătorul acelui an a fost chiar el. Indiferent ce spune statistica, învingător e sufletul curat, chiar dacă altcineva a pus mâna pe cupă.

Poate că-mi vorbeşte o fetişcană cu părul negru şi creţ, căzut în cascadă peste fularul alb-vişiniu pe care îl poartă la gât cu nemărginita mândrie giuleşteană. Îmi spune că iubeşte Rapidul mai mult decât orice, iar ochii blânzi şi iubitori îi traduc aceste vorbe în priviri. La fiecare înfrângere, lacrimile i se înnoadă în barbă, poposind apoi pe fularul de la gât, umezindu-l şi încărcându-l cu istoria sufletului ei. La următorul meci, va uita de tristeţe, va smulge fularul de la ceafă şi-l va flutura în aer, în ritmul cântecelor ce-i dirijează bătăile inimii chiar şi în somn.

Dacă mi-ar vorbi toţi Rapidiştii care au trăit, i-aş asculta pe toţi. Le-aş simţi fiecare vorbă, fiecare sentiment, fiecare cântec pe care l-au cântat vreodată. Rapidiştii au avut dintotdeauna ceva special, unic, ce i-a diferenţiat de restul omenirii. Acel ceva este iubirea nemărginită pentru Rapid. Ea vine în nenumărate forme, fiecare inimă o traduce diferit, fiecare suflet simte ceva unic.

Fiecare Rapidist are Rapidul lui şi numai dacă suntem uniţi Rapidul poate fi întreg.

Scrie un comentariu

Din categoria Suflet de rapidist