Arhive lunare: Martie 2013

În sfârşit, un alt Rapid

Când vrei, poţi. Când ataci, intră şi golul. Când ai curaj, fotbalul te răsplăteşte. Invariabil. Rapidul nostru a învins Pandurii cu 2-0, o victorie în primul rând de moral. Cu o echipă experimentată aruncată în teren de Marian Rada, surprinzător de bine pregătită fizic, am învins trupa lui Pustai, ocupanta locului 3 în campionat. Nu-i puţin lucru. Nu-i puţin lucru nici că am marcat, în sfârşit, şi chiar de două ori. Rapidul a demonstrat aseară că trăieşte, că are rezerve nebănuite, că poate învinge orice echipă, la orice oră. Condiţia e să vrea.

Nu credeam că voi spune vreodată asta, dar Roman a fost cel mai bun de pe teren. S-a dăruit, a alergat, şi, chiar aşa, cu deficienţele tehnice pe care le are, a izbutit două pase decisive, ce au dus la marcarea celor două boabe în plasa gorjenilor. Problema la Roman nu e că nu vrea, ci că nu prea poate tot timpul. Aseară, a jucat excelent, dar, oare cât va trebui să mai aşteptăm pentru un nou meci bun făcut de el? Să sperăm că o singură etapă. Oricum, la meciul cu Steaua toţi trebuie să joace cel mai bun fotbal de care sunt capabili, pentru va fi un meci pe viaţă şi pe moarte.

Revenind la disputa de aseară, remarc flerul de golgheter al lui Nicolae Grigore, care continuă să fie constant bun. Mă bucură golul marcat de tânărul Alexandru Coman, care, pe lângă faptul că ne-a scăpat de emoţii, i-a dat lui un foarte important plus de încredere în forţele proprii. Un gol poate face minuni pentru un jucător aflat la începutul carierei. Herea a fost, ca de obicei, inexistent, iar Grigorie, după ce că e cel mai slab jucător din lotul Rapidului, mai are şi ghinion. De asemenea, evoluţia lui Mardare a fost aproape fără greşeală, în cele trei secunde cât a stat pe teren.

E bine că am învins cu 2-0, în sfârşit, avem şi noi un golaveraj pozitiv, chiar dacă e doar +1. Şi, cu un un singur gol primit în 2013, ne putem lăuda cu una dintre cele mai bune defensive din campionat.

Urmează meciul de la Bistriţa, unde e important să batem, pentru a avea un moral bun pentru următorul meci pe teren propriu. Deşi, sincer, nu cred că atitudinea din acel meci trebuie să depindă prea mult de evoluţiile anterioare. Va fi un război, care nu depinde de clasamente, golaveraje sau puncte. Va fi Rapid-Steaua în Giuleşti, nu locul 8 cu locul 1, în etapa a 26-a a Ligii 1.

Rapid nu cedează.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul

Steaua României în grad de 4-0

Olanda. Ţara lalelelor. România. Ţara haha(la)lelelor. Amsterdam Arena. Steliştii au amintiri plăcute de aici, chiar dacă au luat-o cu 2-0. Poate de-aia a şi convocat Piţi aproape toată turma. Dar, vezi, tu, Piţişor, oile fără stăpân sunt carne de tun. Degeaba le-ai acoperit lâna cu tricoul naţionalei, dacă nu-l convoci şi pe păstorul Jiji, să stea la telefon cu tine. Doar nu crezi că ştii tu unde să-i pui pe alde Gardoş, Dodel şi Pintilii. Fiecare are locul lui în păşunea dreptunghiulară, şi numai Unul e cel care ştie unde să le înfigă copitele. Nimic n-ai învăţat, şi doar ai fost “antrenor” acolo.

Piţi iese de pe tunel, frecând în buzunar o pereche de zaruri. Ajungând la banca tehnică, le amestecă niţel şi le dă drumul pe scaunul lucios. 3-1. Ăsta va fi scorul, e sigur de asta. Dar nu ştie pentru cine. “Batem”, se gândeşte el, doar am în teren o armă secretă: mâţa-vedetă de la Anonimspor. Îl am şi pe Dodel, acolo, în bandă, cu trei centrări bune la activ pe anul ăsta. Apărarea e beton, cu Edward “Omul-Foarfecă” Chiricheş, care a semnat deja cu Real, Barcelona, Manchester, Milan şi Bayern. Tamaş e şi el în formă, n-a băut decât două lăzi de bere înaintea meciului şi juma’ de whiskey. E drept că mi-a dispărut pălinca din camera de hotel, dar, hai să nu învinuiesc pe nimeni, că avem meci important.

Arbitrul e gata să fluiere începutul. Piţi împrumută din obiceiurile “antrenorului erei noastre”, dar, în loc să pupe icoane, îşi lipeşte buzele de-o cruce-ntoarsă. Pantilimon îşi unge hemoroizii cu ultimele picături de cremă, dar, apoi, îşi pune mănuşile invers. În mod ciudat, la City, n-ai nevoie de mănuşi ca să te aperi de muşte, aşa că Panti a cam uitat cum se folosesc. E bine, totuşi, că nu s-a încălţat cu ele, ar fi râs toată lumea de el. Pe bancă, Mutu îşi trage răsuflarea pe nas, după un mini-sprint de la vestiare. E supărat că nu e titular, dar, în Olanda, drogurile-s gratis şi Piţi l-a lăsat nesupravegheat o zi-ntreagă. Bourceanu paşte la mijlocul terenului, dar grimasa de pe faţă sugerează că iarba de Olanda are un gust ciudat. Adi Popa scoate din buzunar o mână de lucernă, de la Jiji, şi i-o dă lui Gatusso în variantă ovină, ca să se dreagă.

Olanda iniţiază primul atac. De la margine, Piţi încearcă să-l trezească pe Dodel din somn, dar starul monden e prea preocupat să doarmă. Nici curentul făcut de Robben, care trece în viteză pe lângă el, nu e suficient să-l scoată din lumea viselor. Centrare în careul nostru, Gardoş încearcă să elimine pericolul, dar îşi respinge piciorul drept cu piciorul stâng. Cere fault. Medicii intervin, îi dau cu Raid, şi înfundaşul Stelei e ca nou. Înainte să degajeze, Pantilimon încearcă să se obişnuiască cu mingea, întrebându-l pe Chiricheş ce e obiectul ăla rotund. În sfârşit, o aşază în colţul careului mic şi o loveşte cu toată forţa. Mingea îi sare în cap lui Gardoş, abia refăcut, şi aterizează în poartă. Crezând că a marcat, Gardoş o ia la goană spre Piţi, scoţându-şi tricoul. “Băăă, vezi că ai dat gol în poarta noastră!”, îi strigă Piţi, nervos. Gardoş se întristează şi primeşte galben că şi-a scos tricoul. 1-0 pentru Olanda.

Suntem la jumătatea primei reprize. România nu e în cărţi, spre deosebire de Piţi, care are full de aşi cu popi. Dar maseurul are careu, aşa că Satana se enervează şi îşi varsă frustrarea pe Raţ. Fundaşul lui Şahtior, atent la strigătul venit de pe bancă, uită de balon şi îl scapă la Van Persie. Olandezul îi coase mingea printre picioare de vreo 14 ori, după care sprintează către poartă. Chiricheş se pregăteşte să respingă din foarfecă, dar Van Persie nici de-al dracu’ nu ridică mingea din iarbă. Adi Popa încearcă să-l ajungă din urmă, dar oboseşte la gândul unui sprint. Van Persie şutează de la 35 de metri, Pantilimon se aruncă în direcţia opusă şi mingea scutură din nou plasa.

La 2-0, o parte din jucătorii olandezi urcă în tribune, pentru a se relaxa alături de soţiile lor. Chiar şi portarul Vermeer îşi lasă buturile nepăzite. Bogdan Stancu încearcă să profite de poarta goală, dar mingea şutată de vedeta lui Urdorspor se opreşte la un metru de gheata lui. Nu-i nimic, recuperează Torje, abia intrat. Odihnit, piticania din Spania atinge o viteză de necrezut în drumul către poartă, toate încercările olandezilor de a-l deposeda eşuând lamentabil. Dar, ce n-au reuşit batavii, izbuteşte steagul de la corner, care, ajutat şi de vânt, execută o deposedare ca la carte. Torje nu observă că a rămas fără minge şi îşi continuă alergarea, ieşind din stadion.

Mingea e acum la Van der Vaart, care îl lansează în adâncime pe De Guzman. Tamaş încearcă să intervină, dar nu poate să se caţere înapoi în teren peste reclama de la marginea terenului. Olandezul ajunge în careul nostru, faţă în faţă cu Gardoş. Stelistul îi ascultă sfatul lui Pantilimon şi ia mingea în mâini. Penalty pentru Olanda. Van Persie, faţă în faţă cu Panti. Poate fi momentul psihologic al meciului. Van Persie se apropie de punctul cu var şi înscrie cu capul, umilindu-l pe portarul stadionului lui Manchester City. E 3-0, şi speranţele României scad văzând cu ochii.

Pe bancă, Mutu se oftică, reproşându-i lui Piţi că nu au rămas la hotel, doar scorul ar fi fost tot 3-0. Tamaş e de acord, făcând semn că i s-a terminat rezerva de ţuică pe care o ţine la apărătoare. Piţi se enervează pe Mutu, reproşându-i că e prea cu nasul pe sus, şi îl trimite în teren. Brilianţul îi aruncă o privire de lehamite, şi se dezechipează în silă. Văzând că Mutu va fi introdus, alţi trei olandezi urcă la soţiile lor. Mingea e acum la Tănase. Acesta centrează perfect, dar în careul nostru. Pantilimon iese din poartă, pentru a lua o gură de apă, mingea ajunge la Lens, care şutează în Tamaş, lăţit pe jos, iar balonul ricoşează din nou în poartă. 4-0, şi tabela îngheaţă, chiar dacă suntem în martie.

Iată ce a declarat Piţi, la conferinţa de presă de după meci. “A fost vorba în întregime de ghinion, no? Aşa se întâmplă la jocurile de noroc, nu poţi să ai mereu noroc, no? Însă, eu zic că dacă dădeam mai multe goluri decât ei, câştigam. Eu am pregătit meciul perfect, nu am ce să-mi reproşez. Vina este în întregime a jucătorilor olandezi, că au marcat de patru ori. Ne luptăm cu Olanda pentru primul loc în grupă, avem 66,6% şanse.”

7 comentarii

Din categoria Pamflet

“România va renaşte din Rapid” – Despre demnitatea şi curajul de a fi singur împotriva tuturor

Unii spun că sintagma “singuri împotriva tuturor” are iz de paranoia. Că exagerăm când spunem că suntem persecutaţi, că toată lumea vrea să ne reducă la tăcere, sau, mai rău, să ne distrugă. Sigur, astfel de afirmaţii vin din guri nerapidiste, de la oameni care nu au trăit în Rapidism, şi, în consecinţă, nu au avut cum să simtă pe pielea lor ceea ce noi simţim în fiecare clipă. Din păcate, vremurile continuă să fie nemiloase cu noi, cei ce ţinem steagul sus (singurii care mai facem asta?). După ce regimul comunist a încercat să ne distrugă, folosind tot arsenalul avut la dispoziţie, astăzi, acelaşi regim, dar cu mască, vrea să facă ceea ce n-au reuşit predecesorii lor înainte de lovitura de stat din 1989: să reducă Giuleştiul la tăcere. Încercarea lor e temerară, pentru că nu ştiu cu cine au de-a face. Nu ştiu ei cât putem noi duce, cât putem îndura, cât de frumos putem renaşte, din cea mai groaznică lovitură. N-au învăţat nimic din eşecul odioşilor lor strămoşi. N-au învăţat că Giuleştiul nu va tăcea în veci. Suntem singuri împotriva tuturor. Astăzi, această expresie e mai valabilă ca niciodată.

Rapidul va juca cu porţile închise meciul cu Pandurii, din cauza unui steag al Ungariei ars la Cluj. Sigur, decizia probabil că are acoperire regulamentară, dacă “vrei cu tot dinadinsul să-i găseşti una”. Dar, problema e mult mai gravă decât o simplă suspendare. Problema e că Rapidiştii continuă să fie daţi ca exemple negative, continuă să fie ţinta tuturor experimentelor făcute de comisii. Rapidiştii sunt singurii pentru care legile se aplică la sânge, iar, când asta nu e suficient, sunt interpretate şi manipulate, în aşa fel încât Rapidul să primească pedeapsa maximă. Aşa-zisa corectitudine începe şi se termină cu Rapid, pentru restul echipelor existând parcă un set complet diferit de legi şi regulamente. Nu m-ar mira ca, dacă steliştii ardeau steagul acela, să fi fost ridicaţi la rang de eroi, şi poate chiar decoraţi de preşedinte, cum s-a mai întâmplat, nu demult, cu un arbitru. Care ar fi fost oare discursul nesimţitului nostru de premier, dacă steliştii ardeau acel steag? Nu cumva i-ar fi felicitat pentru patriotism?

Ce pedepse au primit steliştii în urma meciului din 24 septembrie 2012, în timpul căruia s-au strigat nişte scârboşenii care nici măcar nu pot fi reproduse? Este arderea unui steag mai gravă decât scandările oribile de la acel meci? De ce nu a ieşit Ponta la interval să condamne Steaua? Întrebare retorică, evident.

Personal, nu sunt de acord cu arderea steagului. În primul rând, pentru că nu rezolvă nimic. Nici eu nu-mi doresc să ajungem străini în ţara noastră, nici eu nu-mi doresc să fim cotropiţi şi jucaţi în picioare de unguri, sau de oricare altă naţionalitate, dar nu cred că arderea unui steag rezolvă aceste probleme. Un asemenea gest instigă la violenţă şi poate avea consecinţe mult mai grave decât suspendarea unui stadion. Teoretic, conducerea ţării ar trebui să intervină în problemele ce ţin de minorităţi. Având puterea, cei care ţin frâiele acestei ţări ar trebui să aibă curajul şi demnitatea de a ţine piept celor veniţi din afară, celor care vor să-şi bată joc de ţara noastră şi să o ocupe, ca şi cum ar fi a lor. Dar, cine naiba să facă asta? Îmbuibaţii de la Cotroceni? Între ei şi românul de rând există o prăpastie milenară, apocaliptică, sunt două entităţi care, deşi ar trebui să lupte pentru acelaşi ideal, iubirea de patrie, merg în direcţii total opuse. Grija porcului din parlament nu e ca ţara să meargă ca pe roate, ci afacerile lui. Universul lui este atât de mare cât poate să ajungă el cu tentaculele şi să fure tot ce se poate. Restul sunt nimicuri. Binele personal primează detaşat în faţa binelui milioanelor de români. Şi, atunci, vin şi întreb: ce aşteptări putem avea de la ei? Ei bine, niciuna.

Ceea ce se întâmplă acum în România nu este decât o prelungire a celor 50 de ani de cancer comunist. Un comunism care a şlefuit reperele românului de rând, până la dispariţia lor completă. Comunismul a distrus demnităţi, personalităţi, a redus omul la un simplu obiect. Comunismul a fost o tortură, iar românii încă suferă enorm de pe urma efectelor lui. Enorm. E greu să-ţi revii cu una cu două după 50 de ani de tortură. Nu mai eşti acelaşi popor ca înainte, n-ai cum. Comunismul şi-a pus amprenta în mod decisiv asupra curajului românului de a-şi cere drepturile, de a lupta pentru ceea ce crede, pentru că, timp de 50 de ani, cine îndrăznea să scoată capul din mulţime, era imediat lovit şi pus la locul lui. Această teroare a indus o teamă, care cu greu poate fi depăşită. E, poate, principalul motiv pentru care românul e atât de umil şi tolerant în faţa nedreptăţilor care i se fac.

Cu toate astea, românul trebuie să renască, să se deştepte, după cum bine spune imnul naţional. Românul trebuie să înveţe să aibă curaj, să nu mai accepte să fie lovit din toate părţile, cotropit de străini, batjocorit de duşmani. Românul trebuie să scoată pieptul în faţă, să fie conştient că are o inimă puternică şi o sabie ascuţită. Românul nu trebuie să aştepte nimic de la cei care conduc ţara asta, pentru că niciodată nu va primi. Românul trebuie să aibă mai multă iniţiativă, să fie mai stăpân pe el, mai conştient de propria valoare. Mai conştient de forţa sa. Iubesc România şi sunt convins că românii sunt mult mai puternici decât cred ei.

Românii sunt şi ei singuri. Singuri împotriva acestei conduceri, singuri împotriva duşmanilor acestei ţări. Conducerea României este duşmanul României, aşadar, românii nu pot decât să se ajute singuri, să-şi ia soarta în propriile mâini, să se unească şi să lupte pentru a-şi recăpăta ţara din mâinile acestor criminali, aşa cum şi noi ne luptăm să ne recuperăm Rapidul din ghearele nemiloase ale nemernicilor care îl conduc. Şi România şi Rapidul au fost furate din mâinile celor care le iubesc cu adevărat. Dar avem forţa de a le recupera pe amândouă. Sunt sigur de asta.

Să te lupţi singur e o dovadă de curaj. Să ţii piept nedreptăţilor care te lovesc din toate părţile, şi, pe deasupra, să fii şi cel mai puternic, e dovada supremă a măreţiei Rapidiste. Încă nu a fost descoperită arma capabilă să învingă Rapidiştii. Poate pentru că nu poţi înfrânge ceva invincibil. Pentru mine, toate aceste atacuri la adresa Rapidului semnifică un singur şi important lucru: LE E FRICĂ DE NOI. Da, fac pe ei când aud de Rapid. Sunt sigur de asta. Altfel, de ce ai ataca cu atâta sete, dacă nu ai nicio teamă? Suntem un ghimpe în coasta lor, dar, ţin să îi anunţ că nu au cum să scape de noi. Îi vom înţepa în continuare, vom rămâne pe baricade, vom rămâne lângă Rapid, indiferent ce noroi aruncă pe sfânta noastră stemă. De Rapidişti nu scapi cu una, cu două. Suspendaţi-ne cât vreţi voi, încălcaţi toate legile ca să ne faceţi rău, dar nu ne veţi şterge niciodată de pe faţa pământului. Iar, atunci când veţi avea impresia că aţi scăpat de noi, că ne-aţi învins, să vă uitaţi tot timpul după umăr, pentru că şi un singur Rapidist dacă rămâne întreg după acest război, ei bine, acela vă va face felul.

2 comentarii

Din categoria Suflet de rapidist

“G0-0L” – Meciul în care nu s-a întâmplat nimic

Aseară, în timpul meciului, mă gândeam că, dacă voi reuşi să scriu mai mult de trei rânduri, e o mare realizare. Până la urmă, ce să scrii despre un meci fără evenimente? Fără faze de poartă, fără scheme de joc, fără ambiţie? Ce să scrii despre nimic? Vai, şi ce contrast faţă de meciul din tur! Nu există Rapidist care, înaintea meciului din Gruia, să nu se fi gândit la fantastica revenire din acea miraculoasă seară de vară târzie. Cu câtă plăcere am scris despre acel 3-2, mai că-mi vine să scriu şi azi tot despre el. Dar, să lăsăm gluma la o parte şi să vorbim puţin (că mult chiar nu se poate) despre ce s-a întâmplat aseară.

Rapidul mergea la Cluj, având în spate o tradiţie excelentă în faţa CFR-ului. Ultimele două meciuri au fost de poveste: un 5-0 de necrezut în Gruia, şi un 3-2 în Giuleşti, după 0-2 la pauză şi o oră de inferioritate numerică. Aşadar, speranţele unui nou meci de neuitat, chiar ştirbite de situaţia actuală de la club, existau în sufletul fiecărui Rapidist, şi, mai ales, al merituoşilor care au făcut deplasarea de nouă ore cu trenul, până în inima Ardealului. Din păcate, nici ei, nici noi, nu am avut ce vedea în teren. Cu un mijloc inexistent, în care Grigorie face figuraţie, Roman aleargă în stilu-i bezmetic şi ineficient, Herea se face că driblează, iar Dică se întreabă ce mai caută în fotbal, Rapidul nu poate construi nimic. Şi, chiar dacă ar reuşi, prin absurd, să aducă mingi în faţă, după faze gândite, ei bine, acele mingi se vor pierde în neant, pentru că nu avem nici atac.

Marian Rada a alcătuit şi aseară o echipă “bazată pe experienţă”, după cum spune un clişeu celebru. Dar, dacă ne uităm mai atent, observăm că această aşa-numită “experienţă” nu e altceva decât blazare, oboseală, lipsă de valoare şi nepăsare. Cei mai mulţi dintre jucătorii Rapidului trecuţi de a doua tinereţe au experienţă numai în statul degeaba pe teren şi încasat salarii pentru bătut penalty-uri şi dat interviuri. Mă gândesc că o fărâmă de respect pentru Rapidiştii care au parcurs 500 de kilometri ca să-i facă să se simtă şi la Cluj ca acasă, puteau găsi şi ei în sufletele lor blazate. Dar, cine să facă asta? Grigorie, care se ascunde de parcă ar fi căutat de poliţie? Herea, care poate fi deposedat cu uşurinţă de un jalon? Dică, cel care a venit la Rapid pentru pensie?

Îmi e greu să înţeleg strategia lui Marian Rada, admiţând că are aşa ceva. Adică, înţeleg să nu bagi din prima toţi tinerii pe care îi ai la dispoziţie, pentru că nu sunt obişnuiţi cu meciurile tari, dar, să nu bagi decât unul, mi se pare exagerat. Dăescu a intrat în minutul 93, doar pentru trecerea timpului. Cum să se înveţe Dăescu cu meciurile mari, dacă nici nu apucă să se murdărească pe crampoane? Cum să construieşti o echipă tânără, dacă jucătorii de 19, 20, 21 de ani sunt doar spectatori la fiecare meci?

Singurul lucru remarcabil de aseară, şi singurul care m-a ţinut treaz pe toată durata meciului, a fost galeria noastră. Merită felicitaţi cei care au bătut atâta drum pentru Rapidul din inimile lor, şi ale noastre, ale tuturor, pentru a domina în totalitate fondul sonor al stadionului din Gruia. În multe momente, am avut senzaţia că meciul de joacă pe Giuleşti, atât de bună a fost reprezentaţia alor noştri.

În concluzie, ca întotdeauna, în vremuri grele, ne-au rămas doar două lucruri: galeria şi veşnica speranţă de mai bine. În rest, e 0-0 la toate capitolele.

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul

De la Cluj vin punctele?

Mergem la Cluj, pentru un nou pas în călătoria Rapidului nostru. Unii spun că suntem victimă sigură în faţa CFR-ului, alţii că şi CFR-ul trece printr-o perioadă grea, aşadar, meciul se joacă. Tind să fiu de acord cu a doua categorie. Rapidul nu poate fi, prin definiţie, victimă sigură, deoarece e capabilă mereu de surprize. Nu poţi fi niciodată sigur că vei bate Rapidul, pentru simplul fapt că este cea mai imprevizibilă echipă din istoria fotbalului românesc. Şi rămâne în continuare aşa, chiar dacă situaţia din acest an e aşa cum e. Chiar dacă pare un clişeu, Rapidul va rămâne întotdeauna Rapid. Meciul din tur a demonstrat asta cu vârf şi îndesat.

Rapid şi CFR au marcat câte un singur gol în 2013, clujenii jucând şi două meciuri în plus, cele din Europa League, cu Inter. Întâmplător, şi ei au înscris singurul lor gol tot la Iaşi. E drept, pentru noi a “marcat” Creţu, fundaşul ieşean. Rapidul are un golaveraj jalnic în acest sezon: 22-23, după 22 de etape, ceea ce înseamnă un gol pe meci. Deşi, în acest an mergem pe o linie mult mai îngrijorătoare: un autogol la trei meciuri. Cauzele sunt multiple. Dacă privim din afară, ele duc la Copos. Dacă privim mai de aproape şi analizăm problema din teren, şi nu din birouri, putem scoate în evidenţă câteva aspecte.

Primul este că nu avem atac. Andrei Ciolacu are talent, şi poate creşte enorm, dar încă mai are de tras pentru a deveni un atacant de nădejde. Mădălin Martin este şi el necopt, iar Alexandru Ioniţă pare încă o fantomă. Nădejdea pare a fi bătrânul Pancu, dar cât să mai ducă şi el? Un alt motiv pentru care nu dăm goluri este faptul că nu avem mijloc. Oameni ca Grigorie, Herea, chiar şi Emil Dică, au joburi de vis, fiind plătiţi să atingă cât mai puţine mingi, iar tinerii sunt încă la început de drum. Practic, ne găsim într-o situaţie destul de ciudată: mijlocul nu are cui să servească mingi utile, iar atacul nu are de unde să primească mingi utile. Şi, peste toate astea, pe bancă e Marian Rada, probabil cel mai bun antrenor secund din istoria Rapidului. Dar, repet, in the big picture, dacă-mi permiteţi expresia, vinovat e numai unul. Unul singur, doamnelor şi domnilor.

La Cluj, singura noastră speranţă rămâne tradiţia recentă din disputele cu CFR. Acum două sezoane, i-am bătut în ambele meciuri, fără să primim gol. Apoi, în anul următor, după 1-1 în Giuleşti, am măturat cu ei pe jos în Gruia, 5-0, de mai aveam puţin şi completam un set de tenis. Ultimul meci cu ei a fost în tur, acel magic şi de neuitat 3-2 în Giuleşti, după 0-2 şi om în minus la pauză. Aşadar, patru victorii şi un egal, în ultimele cinci confruntări, ceea ce nu e rău deloc. Meciul e greu, totuşi, dar, cu toate astea, există o presimţire generală că vom câştiga, pe care o împărtăşesc şi eu. Marea mea dorinţă este să marcăm. Îmi e dor de un gol din acţiune, îmi e dor să mă bucur la un gol marcat de ai noştri.

Hai Rapidule, fă-ne fericiţi!

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul

Derby alb (şi vişiniu, şi galben, şi albastru)

Şi se duse şi al treilea meci în care n-am marcat (la Iaşi ne-a ajutat fundaşul Creţu). E frustrant să mergi la trei meciuri de-ale Rapidului şi să nu ai ocazia să sari de bucurie măcar la un gol (la Iaşi, încă intram pe stadion când “am marcat”). Mi-e dor să aud cum explodează Giuleştiul când plasa se scutură în lumina superbă a nocturnei. Mi-e dor să mă bucur alături de cei de lângă mine şi să strig “Este, băăă!!!”, din toată inima. Mi-e dor de explozia aia de fulare şi steaguri, de mâini ridicate, de îmbrăţişări şi palme unite înspre cer. Cu toate astea, nu pot să cer spectacol în teren, aş fi absurd. Nu în condiţiile actuale. Nu cu jucători neplătiţi, nu cu o echipă abia încropită, după plecări masive, nu cu un antrenor secund pe bancă, nu cu haosul devenit proverbial în Grant. Trebuie să avem răbdare, este un sezon de tranziţie. Rămâne de văzut către ce.

Giuleştiul n-a mai fost plin aseară, deşi am jucat împotriva unei echipe de fotbal, şi nu a unei invenţii macabre a comunismului. Giuleştiul nu s-a umplut la un meci cu Petrolul, rivala noastră tradiţională. Dinamo nu e o rivală tradiţională. Dinamo nu e nici măcar o rivală. Dinamo nu e nimic. Cu toate astea, a generat în Giuleşti o bătaie pe bilete cum rar mai vezi în ziua de azi. Poate că reperele multor Rapidişti s-au inversat. Poate că mulţi ţin mai mult la ura faţă de echipele catapultate de la Moscova, decât la rivalitatea curată şi adevărată pe care o avem cu Petrolul. Cu siguranţă acest lucru se întâmplă, altfel nu-mi explic prezenţa semnificativ mai scăzută, faţă de meciul din etapa trecută. Sper să nu devenim cea mai frumoasă galerie doar la meciurile cu Steaua şi Dinamo.

Eu cred iubirea necondiţionată se manifestă atunci când vii pe Giuleşti, indiferent de adversar. Dacă cei din provincie aflaţi la distanţe mari de capitală nu pot veni, pe bună dreptate, din cauza distanţei, cei din Bucureşti nu văd ce scuză au pentru a nu fi prezenţi în cel mai frumos loc de pe Pământ. Aseară, am văzut suporteri veniţi tocmai de la Timişoara pentru a vedea Rapidul pe viu, iar etapa trecută am întâlnit Rapidişti din Iaşi. Dacă ei sunt în stare să străbată toată ţara pentru Rapid, cum se face că cei din Bucureşti nu pot străbate câteva cartiere? Dar, modificând puţin o zicală celebră, pot spune: ăştia suntem, cu ăştia facem spectacol.

Şi aseară a fost spectacol în Giuleşti. Un spectacol demn de un derby adevărat, în care galeria Rapidului a fost din nou la înălţime, chiar dacă noul lider de galerie nu a intrat cu adevărat în pâine şi încă are scăpări. S-a cântat în permanenţă, s-au aprins torţe, iar sunetul petardelor a completat nebunia. Spectacolul se simte cel mai bine în Giuleşti, pentru că acolo e casa lui. Iar, când cealaltă galerie este şi ea una de tradiţie, capabilă să facă atmosferă, deja asistăm la ceva unic în România. Bine a zis Bornescu la sfârşitul meciului, că Rapidul trăieşte datorită suporterilor. Are perfectă dreptate. Fără suporteri, Rapidul nu are cum să existe, e un nonsens, e doar o hârtie într-un sertar. Galeria Rapidului e lăudată după fiecare meci de adversari, rivali, duşmani, şi chiar de oameni care urăsc alb-vişiniul. Asta spune ceva.

Rezultatul din teren a fost echitabil, după părerea mea. Ocazii au fost la ambele porţi, cea mai mare, evident, a lui Bokila, din al treilea minut de prelungiri. Atunci ne-a trecut glonţul pe lângă ureche, de fapt cred că ne-a şi zgâriat-o un pic. Ar fi fost nedrept ca “ploieşteanul” să marcheze, mai ales într-un asemenea moment. Ca să revin la subiectul cu care am început, e îngrijorător faptul că, deşi au trecut trei meciuri (dintre care două în Giuleşti), nu am marcat. Motivele sunt multe. Mijlocul nostru este slab, şi aici mă refer în primul rând la fantomaticul Grigorie, pe care nici fotografii nu-l reuşesc să-l prindă în poze, atât de absent e. Emil Dică nu pare nici el intrat în formă, iar atacul, ca de fiecare dată în ultimii cinci-şase ani, suferă enorm. Banca tehnică, cu tot respectul pentru Rapidistul Marian Rada şi inima lui alb-vişinie, e condusă de un antrenor secund, iar acest lucru se vede şi în teren. Vinovatul principal este, însă, unul singur, ştiţi voi care. Haosul din interiorul clubului a atins anul acesta cote fără precedent, iar Rapidul îşi mai trage seva doar din tribunele înfierbântate. Cancerul e o boală grea, iar Rapidul încă suferă de pe urma ei. Din păcate, nu-i oferă nimeni leacul miraculos.

Ca întotdeauna, noi vom rămâne alături de Rapid, indiferent de situaţie. Nebunii ăştia care vin la meci, indiferent de adversar, reprezintă sâmburele din care va răsări un nou fir de viaţă alb-vişiniu.

NOI SUNTEM RAPID!!!

2 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul

There can be only one

Iar ăsta e Rapid-Petrolul, singura insulă de frumusețe, curățenie și spectacol rămasă în acest fotbal mizerabil. Rapid-Petrolul e  unic în fotbalul românesc, pentru că se întâlnesc cele mai frumoase galerii existente în acest moment în Liga I. Iar, când dau piept giuleștenii cu lupii galbeni, toată lumea știe că spectacolul din tribune e garantat. De ce? Pentru că derby-ul e născut din iubire și pasiune. Pentru că dragostea celor două galerii pentru echipele lor nu depinde de absolut nimic. Pentru că cele două galerii sunt formate din suporteri, nu din spectatori. Rapid-Petrolul e un meci al cărui rezultat nu contează. Singurul scor care se va ține e cel dintre frumusețea cântecelor, înălțimea săriturilor pe cimentul și scaunele Giuleștiului, sau zgomotul decibelilor ce va zdruncina Bucureștiul.

Rapid-Petrolul înseamnă derby, nu dușmănie. Rivalitate, nu ură. Un duel între cluburi ce au dat fotbalului românesc două galerii adevărate, care au demonstrat în nenumărate rânduri ce înseamnă susținerea necondiționată a unui club de fotbal. Rapid-Petrolul e singurul derby din fotbalul românesc actual, și nu cel pe care presa vândută încearcă să ni-l bage pe gât de două ori pe sezon. Derby-urile își au rădăcinile în iubire, nu într-un ordin grotesc, venit de la Moscova. Rapid-Petrolul e frumusețea spectacolului fotbalistic curat, e un meci ce se joacă pe teren, dar mai ales în tribune. Rapid-Petrolul e o confruntare din care toți iubitorii de fotbal din România au ceva de învățat. Fiecare duel dintre noi și lupi naște frumusețe. Înfruntarea celor două galerii, indiferent de locul de desfășurare, este o lecție pentru toți ceilalți suporteri din România.

Deși jucăm cu Petrolul, am mari îndoieli că stadinul va fi plin sâmbătă seară. De altfel, meciul ăsta e, într-un fel, un test al loialității față de Rapid, o comparație între iubirea de alb-vișiniu și ura față de echipele comuniste. Vom vedea câți dintre Rapidiștii care au umplut stadionul sâmbătă au venit la meci pentru Rapid, și câți au venit doar pentru că jucam cu Dinamo. Îmi doresc din tot sufletul ca stadionul să se umple din nou, și la meciul Petrolul, însă, chiar de nu se va umple, măcar vom vedea cum stăm, în ce privește atașamentul față de cele două culori care ne-au adus magie în viață. Oricum, atmosfera va fi incendiară, chiar de vom fi 5.000 sau 10.000, pentru că avem spectaoclul în sânge.

Meciul în sine e greu, mai ales după o înfrângere cu Dinamo. Dar, jucătorii trebuie să trateze fiecare meci în mod separat, ca pe o finală, și să dea totul pentru Rapid. Punctele nu contează în acest retur, trebuie doar să adunăm suficiente cât să rămânem în prima ligă. Din punctul ăsta de vedere, cred că am scăpat, pentru că suntem la 11 puncte deasupra liniei. Singurul obiectiv rămâne construirea unei echipe, un lucru pe care, personal, îl privesc cu o doză ridicată de scepticism, ținând cont că nu am scăpat încă de cancerul cel pasionat de iahturi și hoteluri.

Chiar dacă echipa e pe mâinile lui George Copos, la capitolele susținere necondiționată și umplut stadionul meci de meci, nu cred că ne poate pune cineva piedici. După mult timp, vedem în teren dăruire din partea jucătorilor. Pentru mine, asta e suficient. Sper să fie și pentru alți 9.999 de Rapidiști.

3 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul