Arhive lunare: Aprilie 2013

Am rămas în zece? Batem şi ne trece

Trăim vremuri extraordinare. Cine spune că acest sezon e ratat, compromis, apocaliptic, şi aşa mai departe, ar trebui să facă doi paşi în spate şi să privească mai atent situaţia. Trăim vremuri în care Rapidul, cu atâtea probleme, de toate naturile posibile (financiare, economice, manageriale, etc.) găseşte puterea de a câştiga al treilea meci din acest sezon jucat în inferioritate. De data asta, chiar fără emoţii, fără să fie nevoit să întoarcă după ce a fost condus, cum a fost cazul în celelalte două meciuri, cu CFR Cluj şi Viitorul. Rapidul joacă din plăcere, Rapidul a regăsit bucuria fotbalului, s-a întors la esenţa sportului inventat acum două secole de englezi. Rapidul de azi e, poate, cel mai frumos Rapid pe care l-am iubit vreodată.

Aseară, lângă podul Grant, am văzut cea mai mare absurditate din fotbalul românesc: un Giuleşti gol. Pe stadionul dependent de spectacol, cântece, torţe şi nebunie, puteai auzi plasa foşnind, în timp ce era verificată cu fanionul de arbitru, vântul şuierând printre scaune sau scrâşnitul vreunui şurub mai slăbit. Înainte de start, imnul se auzea doar din boxe, în loc să vuiască din mii de piepturi, iar jucătorii aşteptau în zadar să fie chemaţi la salut, privind cu tristeţe la scaunele goale din peluză. Pentru ei, însă, n-a contat nimic din toate astea. Sau, cel puţin, n-au arătat-o. Au intrat pe teren ca de fiecare dată în acest retur: hotărâţi, devotaţi, cu ambiţia de a câştiga un nou meci “pe burta goală”, cum se spune, şi, nu în ultimul rând, cu plăcerea de a juca fotbal.

Da, plăcerea aia de copil care bătea mingea în faţa blocului, imaginându-şi în jurul său tribune pline, mustind de spectacol şi emoţii. Nu asta făceam cu toţii, pe când eram copii şi jucam fotbal? De câte ori n-am scris Pancu pe vreun tricou alb-vişiniu cusut de mama, închipuindu-ne că jucăm pe ditamai stadionul, în faţa unor fani dezlănţuiţi? Poate că aceste sentimente, aceste amintiri de nepreţuit s-au cuibărit în sufletele multor jucători, în timpul meciului de aseară. Au revenit la starea de copil ce alerga cât era ziua de lungă după minge, şi au dat totul pentru tricoul alb-vişiniu. Au văzut în Rada un părinte care-i cheamă înăuntru, că e târziu şi s-a făcut întuneric, şi au făcut tot posibilul să mai atingă o minge, să mai tragă un şut, să mai ajungă o dată la poartă.

Lipsa noastră din tribune nu s-a simţit în joc. Bravo lor pentru asta! Bravo lor că au redescoperit bucuria fotbalului. Bravo lor că au rezistat o jumătate de oră în inferioritate, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Bravo lui Marian Rada, că a reuşit să creeze o familie atât de frumoasă. Bravo Rapidiştilor care au mers după meci la Pro Rapid, să le cânte băieţilor şi să le mulţumească pentru clipele de neuitat pe care ni le-au oferit în acest retur. Bravo, bravo, bravo!

Victoria de aseară ne-a dus pe locul al şaselea. Sincer să fiu, dacă mă întrebai înainte de meci pe ce loc e Rapidul, nu aş fi fost sută la sută sigur de răspuns. Am ajuns să nu mă mai intereseze clasamentul, şi asta nu din cauză că insolvenţa ne-a răpit dreptul de a juca în Europa, ci pur şi simplu pentru că cifrele nu au mai contat. Mă bucur de acest Rapid minunat, un Rapid cu suflet bogat şi sincer. Un Rapid ambiţios, care e în stare să depăşească orice greutăţi şi, pe lângă asta, să ne ofere şi spectacol.

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul

“Miracole vişinii” – Rapid, un izvor neîncetat de nebunie

25 august 2012, Giuleşti, pauză. Rapid – CFR 0-2. Rapid, cu un om în minus. Final, Rapid – CFR 3-2.

20 aprilie 2013, Constanţa, pauză, Viitorul-Rapid 1-0. Rapid, cu un om în minus. Final. Viitorul – Rapid 1-2.

De nicăieri, Rapidul mai face o minune şi reuşeşte, pentru a câta oară, să ne umple inimile de fericire. O fericire pe care cu toţii o priveam atât de îndepărtată, atunci când pecetea insolvenţei a fost lipită pe fruntea echipei noastre. Cu jucători neplătiţi, ameninţând cu greve şi chiar cu neprezentarea la meci, cu un patron dispărut fără urmă, ce a apărut în tribunele stadionului de la Constanţa doar pentru că era prin zonă cu alte treburi, cu un ieri dureros, un astăzi şubred şi un mâine îndoielnic, Rapidul nostru a reuşit să mai facă un meci mare. Din ce resurse? Asta nu mai ştiu. Poate din spiritul de peste veacuri al acestui club fantastic, ce se mai pogoară din când în când, să le aducă aminte băieţilor că a juca pentru Rapid e cea mai mare onoare, şi trebuie să dai totul, indiferent cât de gol e cardul. Poate din stropul de nebunie cu care Rapidul a obişnuit pe toată lumea, acea scânteie capabilă să aprindă flăcările unor meciuri memorabile. Sau, poate din piepturile unor oameni pentru care Rapidul înseamnă totul. Eu cred că e puţin din fiecare.

Rapidul mergea la Constanţa fără un obiectiv bine fixat, în condiţiile în care poziţia confortabilă de la mijlocul clasamentului o ţinea departe de grijile retrogradării. După o săptămână zbuciumată, în care însăşi disputarea meciului a fost pusă sub semnul întrebării, Rapidul poposea pe malul mării pentru a mai face un pas pe cărarea atât de zbuciumatei sale istorii, pentru a mai naşte încă o dată momente unice şi pentru a da nebunilor un nou motiv să-şi cânte fericirea. Viitorul începe bine şi ameninţă poarta lui Peçanha, brazilianului cu suflet de Giuleşti. Apoi, vine rândul nostru să ţintim modificarea tabelei, dar mingea trimisă de tânărul Nicolae Vasile trece peste şi se pierde printre dungile pistei de atletism. Prima lovitură de ciocan vine în minutul 25, atunci când Alexandru Coman vede al doilea „galben” şi e nevoit să-i lase pe băieţi să se descurce fără el. Un sfert de oră mai târziu, Ionuţ Voicu trimite imparabil cu capul, dar în poarta greşită. 1-0 pentru echipa lui Hagi. Aşa se termină prima repriză. Rapid e văduvită de un jucător şi de un gol. Dar nu şi de orgoliu.

A doua parte a poveştii de la malul mării vine după o pauză în care băieţii şi-au amintit de miraculosul meci cu CFR, din turul campionatului. “Dacă am revenit atunci de la 0-2, de ce n-am face-o acum, de la 1-0?”, şi-au spus, probabil, bravii noştri jucători, impulsionaţi de eroicul Marian Rada. Dar, tot ei încep mai bine. La cinci minute după reluare, Chiţu primeşte mingea în partea stângă, se întoarce spre poartă, dar trimite pe lângă, nu fără emoţii pentru noi. Două minute mai târziu, mingea poposeşte la picioarele lui Roman. Roman pătrunde, Roman e-n careu, Roman, Roman, gooooooooooollll!!! Rapidul egalează la Constanţa şi speranţele alb-vişinii renasc. Dar Rapidul nu se mulţumeşte cu un simplu egal. Tricoul, istoria, spiritul îi obligă pe jucători să încerce mai mult. “Pentru Rapid cântăăăăm şi steaguri fluturăăăăm!!!”, se aude pe fundal, pe ritmuri din ce în ce mai rapide. Neobosita galerie giuleşteană cântă fără oprire, dând senzaţia că ar putea ţine ritmul nebun pentru încă trei zile de-acum încolo. E corner pentru Rapid! “… şisteagurifluturăăăm”. Bate Roman, la colţul scurt, mingea trece de primul jucător, e în faţa porţii, haideee, Oros, GOOOOOOOOOLLLL!!! GOOOOOL RAPIDUUUUU’!!! 2-1, cu un om în minus, pentru că nebunia nu cunoaşte limite, când vine vorba de Rapidu’ din Giuleşti. Ce miracol! Ce echipă! Avem 2-1, Doamne, dar şi o jumătate de oră în faţă. Emoţiile au venit, însă, doar pe final. Când mai erau cinci minute, tânărul Ciolacu putea rezolva partida, dar mingea trimisă de el cu capul a zguduit bara. Lasă, Andrei, e mai bine aşa. Un meci de poveste, fără o bară frumoasă, parcă nu are acelaşi gust când e vorba de Rapid. Cu trei minute înainte de final, Peçanha scoate fantastic de două ori, numai el ştie cum, mingea se bâlbâie în careul nostru, dar ajunge acolo unde se simte cel mai bine: în braţele bravului nostru brazilian. Gata, am învins. Am făcut din nou istorie. Nu ştiu cum, dar am învins.

La Constanţa, Rapidul a arătat din nou că are resurse nebănuite. Că spectacolul, nebunia, surpriza, nu pleacă din Giuleşti, nici măcar în vremurile cele mai grele. Cum necum, Rapidul găseşte în desagă energia necesară pentru a ne bucura inimile, pentru a ne face să ne îndrăgostim de el un pic mai mult, pentru a ne trimite din agonie în extaz, şi invers, ca mingea de tenis, dintr-un teren în altul. Doar Rapidul e capabil de aşa ceva, chiar şi în astfel de vremuri, apocaliptice, dacă e să ne luăm după spusele duşmanilor, de renaştere, dacă punem urechea la pieptul oricărui Rapidist. Pentru că da, Rapidul va renaşte. Rapidul va renaşte în primul rând din nebunia galeriei. O galerie care şi-a demonstrat încă o dată ataşamentul, dar şi inventivitatea, cântând neîncetat, chiar şi atunci când Rapidul părea mort şi îngropat. O galerie în sânul căreia, sâmbătă seară, am simţit din nou acea stare de fericire supremă, pe care niciun alt loc de pe acest pământ nu mi-o poate da. Galeria Rapidului e singura în care, dacă nu ai o condiţie fizică bună şi plămâni de fier, nu rezişti. E locul unde laşi deoparte tot ce nu are legătură cu Rapidul şi îţi laşi sufletul să se scalde în bucurie. Galeria Rapidului e inegalabilă.

Aşa cum am spus şi în articolul trecut, Rapidul trăieşte. Trăieşte pentru noi, iar noi trăim pentru el. Chiar şi în această situaţie teribilă, Rapidul creează spectacol, naşte sentimente nebune, dă peste cap calcule. Dar, cu toate astea, e nevoie de o schimbare, şi ştiţi la ce mă refer.

Până atunci, cu stăruinţă să urlăm din toată inima: HAI RAPID!!!

Like this on Facebook

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

“Rapid, ce blestem frumos” – Curajul de a crede într-un ideal

Rapidul trăieşte. Am preferat mereu această sintagmă, în faţa celebrei “Rapid nu moare”. Rapidul trăieşte, e viu, mişcă. Da, în ciuda dezastrului din interiorul clubului, Rapidul are puterea să creeze 90 de minute de… Rapid, pentru că nu există un cuvânt mai potrivit pentru a descrie ce-a trăit bătrânul Giuleşti duminică seară. Au fost 90 de minute de frenezie, a fost un spectacol nemaiîntâlnit pe stadioanele din România. Au fost 90 de minute de luptă până la epuizare, a unor jucători care merită toate laudele noastre. Jucători care, deşi au întâlnit liderul detaşat al campionatului (e drept, un campionat mizerabil şi lipsit de valoare) au crezut în forţa lor. Au crezut că pot ţine piept unui lot evident mai valoros şi mai bine plătit. Au crezut chiar că pot învinge. Am crezut şi noi. Doamne, chiar am sperat, cu inima în lacrimi. Dar a venit acea secundă blestemată, în care cerul s-a prăbuşit peste noi. Însă, imediat, s-a făcut lumină, pentru că Giuleştiul e un loc al optimismului, al nădăjduinţei, al speranţei de mai bine. Noi suntem cei cu adevărat norocoşi, chiar dacă ei ne-au egalat dintr-o deviere, cu zece minute înainte de final. Dar, să le luăm pe rând, că e timp pentru toate.

Am pornit la acest meci cu gânduri de război. Mi-am dorit să-i învingem, mi-am dorit să obţinem în faţa lor o victorie mare, care să mai răzbune din nedreptăţile pe care ni le-au făcut de-a lungul anilor. O victorie care să răzbune ceea ce s-a întâmplat în tur, pe National Arena. Mi-am dorit şi am sperat, chiar dacă, strict fotbalistic, ei aveau echipa mai bună. Giuleştiul, însă, are alte coordonate. Giuleştiul e un colţ de lume unde miracolele mai poposesc din când în când. Păşind în peticul de Rai din Grant, deja intri în altă lume. Una ce are puterea nemaivăzută de a ignora calculul hârtiei, ba chiar de a mototoli hârtia şi de a arunca-o la gunoi. Chiar şi-n vremurile cele mai grele, în Giuleşti crezi cu încăpăţânare că destinul îţi va arunca un zâmbet. E Raiul unde, cu o naivitate de copil înfăşurat de-un steag uriaş, eşti sigur până-n ultima secundă că Rapidul îţi va oferi bucuria unui gol izbăvitor. Giuleştiul e, în ultimă instanţă, un loc al nemărginitei speranţe. Noi ştim asta, de cum zărim semeţele nocturne, sprijinte-n Ceruri.

Meciul a început cu întârziere, pentru că noi, ăştia care mai ţinem steagul dreptăţii îndreptat spre Dumnezeu, am dorit şi am reuşit să arătăm întregii Românii (mai ales celei false, al cărei “galben” a fost strivit din stânga şi din dreapta de hidoasele culori ale bolşevismului) cum trebuie să se comporte o galerie adevărată. Cum trebuie să arate un stadion de fotbal, în clipele nerăbdătoare ce premerg primei loviri a mingii. Am arătat că Rapidismul e mai viu ca oricând, în sufletele alb-vişinii, în inimile nebune, în ochii plin de lacrimi ai celor care încă mai au curajul de a iubi un lucru curat. Giuleştiul a luat foc, iar acea atmosferă irespirabilă e oxigenul ce ţine fotbalul românesc în viaţă. Fără Rapid, fotbalul nostru nu ar mai prezenta niciun interes. Rapid îmbujorează obrajii unui fotbal palid, aflat de-o veşnicie în moarte clinică. Dacă m-ar întreba cineva ce înseamnă Rapidul, i-aş arăta minutele dinaintea meciului de aseară. N-ai mereu nevoie de cuvinte pentru a descrie spiritul nebun al Giuleştiului.

Odată cu meciul, a început şi nebunia. Cântecele au răsunat în văzduhul mirosind a ploaie. Însă, înainte ca picăturile să ude mirificul gazon din Grant, ploaia a venit dinspre tribunele vechi şi încărcate până la refuz. Ca pe vremuri. Fiecare giuleştean a fost o picătură într-o ploaie de iubire vişinie. Fiecare suflet a iubit cât toţi ceilalţi la un loc. Fiecare a crezut în Rapid. Şi Rapidul i-a răsplătit, îngerii vişinii conducând în plasă mingea trimisă de Herea din lovitură liberă. La gol, am explodat, deşi, în primă fază, m-am lăsat printre scaune, strângând fularul în pumni, în timp ce Rapidiştii din jurul meu săreau unul peste altul. Aţi fost vreodată atât de fericiţi, încât nu aţi putut urla? Ce sentiment ciudat! M-am ridicat apoi şi am răcnit din toţi plămânii. Rapidul avea 1-0, nu-mi venea a crede ochilor. Marele meu Rapid conducea în faţa mârşavei echipe venite pe tancuri de la Moscova.

Cu câtă inimă s-au luptat apoi băieţii. Cât suflet au vărsat pe iarba umezită de lacrima istoriei, cât de frumos şi-au dat viaţa pe teren. Exact aşa cum mi-am dorit, au uitat de toate problemele şi au intrat în iarbă cu gândul la noi. Cu gândul la Rapidul din sufletele noastre, nu la Rapidul aflat în insolvenţă. Au jucat cu inimi pentru inimi, fără să le fugă mintea la situaţia gravă în care se află. Bravo lor pentru asta! Sunt onorat că am încurajat nişte oameni care au jucat exact aşa cum trebuie să o facă un fotbalist ce poartă sfântul tricou alb-vişiniu.

Din păcate, scorul n-a rezistat, echipa armatei comuniste egalând după un şut molatec al lui Bourceanu, deviat decisiv de Abrudan. În acel moment, am simţit cum mi se rupe sufletul şi am dus mâinile la piept, ca să-l ţin la locul lui, înainte să se împrăştie printre scaune. Cerurile plângeau cu lacrimi mărunte şi reci. Încercam să înţeleg de ce. De ce trebuie să suferim din nou, de ce au numai ei noroc, de ce nu ne putem bucura de o victorie, astăzi, 14 aprilie 2013, în cel mai frumos loc de pe Pământ. Dar, apoi, supărarea, dezamăgirea, frustrarea, toate mi-au trecut, când mi-am adus aminte unde mă aflu şi ce echipă iubesc. Mi-am adus aminte că norocul unui devieri norocoase, cu zece minute înainte de final, nu se poate compara cu norocul de a te fi născut Rapidist. Un gol din nimic e nimic pe lângă mândria giuleşteană. Noi suntem adevăraţii norocoşi. Noi trebuie să mulţumim Cerului pentru fiecare secundă petrecută alături de Rapid. Noi suntem cei ce se bucură cu adevărat de fotbal, noi trăim cele mai frumoase şi profunde sentimente. Noi avem norocul luptei de a ne ţine echilibrul pe linia subţire dintre agonie şi extaz. Numai noi avem acces pe poarta fericirii. O poartă ce se deschide întotdeauna către al nostru Giuleşti.

Rapidismul înseamnă libertate, revoltă, opoziţie faţă de un sistem murdar şi corupt. Pe cei ce au văzut în manifestările consecutive golului egalării un simplu act de huliganism, îi sfătuiesc să mai analizeze un pic situaţia. Acea revoltă, acea explozie a fost dovada că, în mizeria generalizată ce murdăreşte steagul acestei ţări, mai există o inimă ce bate pentru dreptate. Mai există o mână de nebuni ce are curajul să meargă în direcţia opusă turmei, chiar dacă asta înseamnă să dea piept cu ea. Nu ne e frică de nimic. Murim cu Rapidul de gât, dar tot nu renunţăm la idealul nostru suprem. Cât om trăi, vom fi împotriva voastră, cât om avea zile pe-acest pământ, vă vom pune piedici. Vă suntem inferiori ca număr, dar vă suntem cu mult superiori ca suflet.

Duminică seară, Rapidul a demonstrat ce a avut de demonstrat, atât în tribune, cât şi în teren. Rapidul rămâne acea unică şi solemnă voce a dreptăţii, ce nu va putea fi pusă în veci sub lacătul tăcerii. Rapidul rămâne ultima fortăreaţă a cinstei, într-un fotbal murdărit de corupţie.

Iar noi rămânem veşnic lângă teatru, acei nebuni ce nu vor înceta să spere într-un mâine mai luminos.

Hai Rapid!

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

“La luptă, fraţilor!” – Despre importanţa bătăliei cu sovieticii

Rapidul nostru e pregătit să dea piept cu duşmanul cel mai mare. E mai pregătit ca niciodată, cel puţin eu aşa îl simt. Îi simt pe jucători, ne simt pe noi, cei care vom umple Giuleştiul. Simt cum în aer pluteşte mireasma unei victorii ce depăşeşte cu mult graniţa celor trei puncte. Un triumf al dreptăţii, o izbândă a spiritului liber şi curat, în faţa unei boli ce macină fotbalul românesc, din ’47 încoace. Pentru asta, însă, e nevoie de inimă. De multă inimă. E un război ce nu se poate duce decât cu sufletul. Atât. Duminică seară, va conta doar orgoliul, înverşunarea, spiritul de sacrificiu, dârzenia celor 10.011 soldaţi alb-vişinii din tribune şi teren. Duminică, în Giuleşti, scoatem sabia şi tăiem duşmanul în carne vie. Prin cântece, prin spectacol, prin curaj. Aşa cum ne stă nouă bine.

Meciul cu hidoşenia sovietică e de o însemnătate uriaşă. Să nu credeţi că acord “exponentei hidrei bolşevice” (cum o numea Gabriel Fuior, Dumnezeu să-l odihnească) o importanţă necuvenită. Aici e vorba de altceva. E vorba de ceea ce reprezintă Steaua în contextul actual şi istoric. Vorbim despre stârpirea unei minciuni în vârstă de 66 de ani. Despre îngenuncherea unui duşman al adevărului. Despre nimicirea unui inamic al cinstei.

Ce ar însemna o victorie în meciul de duminică? O, Doamne, ar însemna enorm! O victorie cu Steaua e o victorie în faţa tiraniei unui regim criminal, ce nu a murit în ’89, ci doar a îmbrăcat o altă haină. E o victorie în faţa tancurilor ruseşti, ce au tropăit pe cadavre, pentru a îmbolnăvi cu o maladie roş-albastră meleagurile acestei sfinte patrii. E o victorie în faţa unui club specializat în distrugerea spiritului competiţiei cinstite, pe parcursul a zeci de ani de furturi grosolane. E o victorie în faţa unei istorii murdare, la a cărei temelie şubredă stau jafuri, blaturi şi hoţii. E o victorie în faţa trofeelor nemeritate cu care se mândresc, folosindu-le ca scut împotriva spiritului adevărat. E o victorie a iubirii necondiţionate, în faţa iubirii de cupe rugininde. E o victorie în faţa laşităţii lui Lovin, în faţa medaliei lui Deaconu, în faţa bucuriei sinistre a unei victorii obţinute în birouri. E victoria mingii trimise de Marinescu dincolo de linia porţii, golului marcat de Săpunaru în 2008, titlului furat în 2006. E victoria spiritului giuleştean, în faţa spiritului de turmă. E victoria în faţa ipocriziei lor de a ne face ţigani. E o victorie în faţa prostiei, nesimţirii şi laşităţii. E victoria în faţa unui cioban care se crede Dumnezeu. E o victorie în faţa milogelii. E o victorie în faţa celui mai mare duşman. E o victorie pentru care trebuie să ne unim forţele, să dăm totul, să fim cei mai buni.

Duminică seară, se înfruntă două Românii. Una e curată, frumoasă şi îmbrăcată în dreptate. Cealaltă e mizerabilă, hidoasă şi nedemnă. România noastră, cea care se identifică până la ultima picătură cu valorile alb-vişinii, e nepătată. E o Românie în care tradiţia şi spiritul triumfă în fiecare clipă. O Românie a valorilor sufleteşti care contează cu adevărat. În România noastră, fotbalul se joacă în iarbă. În România noastră, nu există duşmănie, ci rivalitate. În România noastră, primează corectitudinea, onestitatea, spiritul liber şi curat. Pentru că România noastră e Rapid. România noastră s-a născut în 1923, din prea multă iubire. România voastră e o Românie falsă, încă de la naşterea forţată, de acum 66 de ani. Nu aveţi nimic curat. Nu aveţi nimic care să nu fi fost murdărit de noroiul răutăţii, al tacticilor murdare, al barbariei cu care v-aţi trecut în palmares atâtea cupe nemeritate. Trebuia să dispăreţi demult. De fapt, era mai bine dacă n-aţi fi existat deloc.

Voi, cei ce veţi fi în teren, îmbrăcaţi armura de luptă şi pregătiţi-vă de război. Ascuţiţi-vă săbiile, îmbărbătaţi-vă, fiţi curajoşi. Uitaţi de probleme, aşa cum aţi făcut şi la Bistriţa, şi jucaţi cu sufletul încărcat de ambiţie şi mânat de vuietul teribil al Giuleştiului. Sunteţi doar 11 soldaţi, dar mai aveţi în spate încă 10.000, care vă susţin, indiferent de orice. Sunteţi buni, împreună puteţi învinge. Fiţi uniţi, daţi totul, nu renunţaţi nicio clipă la luptă, indiferent de situaţie. Puteţi învinge, vă mai spun o dată. Aveţi în voi puterea de a călca în picioare turma sovietică. Gândiţi-vă la noi, închipuiţi-vă ce simţim la acest meci, ce înseamnă pentru noi un triumf în faţa lor. Câtă bucurie puteţi aduce în zeci de mii de suflete, câtă speranţă puteţi naşte, câte vieţi puteţi prelungi. Credem în voi. Credem cu tărie în puterea voastră de a lăsa deoparte orice alt gând în afara victoriei. Pentru noi, voi sunteţi cei mai buni, iar împreună, suntem cei mai puternici. Nimeni din lumea asta nu ne poate sta în cale. Ţineţi minte asta.

Duminică seară, Giuleştiul va fi o inimă, de al cărei puls va depinde totul. Nicăieri nu se trăieşte ca în micuţul nostru colţ de Rai. Nicăieri nu se înfruntă atât de sălbatic agonia cu extazul, luând suflete de guler, aruncându-le la cer şi trântindu-le apoi de pământ. Numai din Giuleşti pleci fericit, oricare ar fi fost rezultatul, pentru că victoria e de altă natură. În Giuleşti, victoria se măsoară în clipele de neuitat petrecute printre steaguri, torţe, fraţi, cântece, momente pictate în cea mai pură nebunie. În Giuleşti, vii să TRĂIEŞTI, în cel mai adevărat sens al acestui cuvânt.

Poate că a venit şi momentul nostru de bucurie. Poate că merităm şi noi un dram de lumină, într-o perioadă atât de întunecată pentru Rapidul nostru. Poate că destinul va arunca o privire prin ochiul de cer de deasupra Grantului şi ne va ferici cu o victorie. Şi, de nu va fi să triumfăm în teren, rămânem aceeaşi nebuni, care iubesc şi trăiesc o viaţă-ntreagă pentru un sfânt ideal: Rapidismul.

Rapidule, indiferent de rezultat, tu eşti tot ce contează în lumea noastră.

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

Gloria Rapidului

Cum, necum, echipa asta adună puncte. Dacă la începutul returului, mă temeam că ne vom bate pentru evitarea retrogradării, iată că, după şase meciuri jucate în 2013, ne-am aşezat confortabil în prima jumătate a clasamentului, depăşind campioana en-titre cu un punct. Echipa asta abia încropită, ce încă are multe mâini moarte în alcătuire (e drept că nu prea ai cu ce să le înlocuieşti), a reuşit să adune 11 puncte, în şase jocuri, în condiţiile în care puţini îi mai dădeau şanse să supravieţuiască, după pauza de iarnă. Rapidul a învins la Bistriţa, bucurându-i pe nebunii care au dominat fondul sonor în casa lui Pădureanu, dar şi pe noi, cei de acasă. Duminică, ne aşteaptă un război, pe care avem puterea de a-l câştiga.

Am meritat victoria de la Bistriţa, chiar dacă golul a venit târziu, abia în ultimele minute de joc. A fost un meci surprinzător de viu, în care ai noştri au uitat parcă de problemele cu care se confruntă, jucând ca şi când ar fi fost legitimaţi la un club cu o conducere serioasă şi profesionistă. Bravo lor! Fiecare a dat tot ce a avut mai bun, în limita capacităţilor tehnice şi fizice. Am văzut un Rapid ofensiv, am văzut ocazii la poarta lui Dolha, am văzut o bară frumoasă, care m-a dus imediat cu gândul la spiritul Giuleştiului de altădată. Am văzut un Roman făcând al doilea meci consecutiv reuşit, lucru mai rar întâlnit. Sper să mai aibă benzină pentru încă un meci, şi să zăpăcească banda stângă a “ălora” în etapa ce va veni. Din nou m-au dezamăgit Ioniţă şi Herea. Primul nu reuşeşte să revină la forma de dinainte de transferul la Koln. Acel transfer a fost o greşeală care s-ar putea să-l coste cariera, dar asta rămâne de văzut. Sper să-şi revină cât mai repede, pentru că valoare are, a demonstrat-o de atâtea ori. În ce-l priveşte pe Herea, am mai comentat despre el. Îmi dă impresia că stă pe teren doar pentru cazul în care s-ar ivi un penalty. Golul a venit de la Grigorie, un alt „preferat” de-al meu, din centrarea „bătrânului” Dică.

Sigur, având în vedere situaţia actuală a clubului, mulţi îi compătimesc pe fotbalişti, pentru că au întârzieri la salarii, şi nu vor mai primi decât 10% din restanţele salariale care le sunt datorate. Dar, privind din alt punct de vedere, oare, în ultimii trei-patru ani, aceşti jucători şi-au meritat pe deplin salariile măreţe, ţinând cont de ce au jucat? Poate că insolvenţa asta face un soi de dreptate, din acest punct de vedere, cel puţin pentru unii jucători, care au cam luat bani degeaba.

Am luat trei puncte mari, avem o apărare de fier, cu un singur gol primit, în şase meciuri, lucru senzaţional. Avem o galerie fantastică, ce va umple Giuleştiul la sfârşit de săptămână (această săptămână). Avem tot dreptul să sperăm că, duminică seară, putem învinge emblema prostiei, corupţiei, nesimţirii, indecenţei, laşităţii, ipocriziei, şi aşa mai departe, din România.

Hai Rapid!

Like this on Facebook

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul