Arhive lunare: Iunie 2013

„Nouă decenii fermecătoare” – La mulţi ani, Rapid!

90 de ani. O istorie lungă. Nu cea mai lungă, dar, cu siguranţă, cea mai bogată. De departe cea mai bogată. Sunt echipe a căror întreagă istorie, de la semnarea actului de înfiinţare, până în prezent, nu ating nici măcar măreţia unui singur an din istoria Rapidului nostru. Un Rapid care a făcut ochi în funinginea triajului din 1923. Demult. Tare demult. Sunt vremuri atât de îndepărate, încât parcă nici n-au existat. În acelaşi timp, însă, ele par la fel de aproape ca ziua de ieri. Ce paradox demn de Giuleşti. E ziua Marelui Rapid. E prilej de mare sărbătoare în inimile noastre, chiar dacă vremurile sunt atât de grele. E timpul să ne aducem aminte, e timpul să credem cu tărie în puterea spiritului nostru. E timpul să arătăm din nou lumii ce înseamnă Rapidul, echipa noastră cu istorie curată.

Mi-a fost greu să încep acest articol. Fără să vreau, gândul mi-a fugit la realitatea grea în care ne aflăm. Sărbătorim 90 de ani de Rapidism, cu sabia lui Damocles deasupra capului, pentru că soarta miraculosului Rapid pare să atârne de un fir de aţă. Am zis totuşi să iau sabia şi să dau cu ea de pământ, pentru că, la 90 de ani, rapidistul trebuie să lase problemele deoparte şi să umple paharul cu optimism. Aşa ne stă nouă bine. Trebuie să ne mândrim cu Rapidul nostru, pentru că el va exista oricum, oriunde. Când iubeşti un spirit nemuritor, poţi fi sigur că vei avea ce iubi pe vecie. Un spirit călit în 90 de ani de greutăţi şi bucurii, de nebunie pură, de libertate absolută. 90 de ani în care Rapidul nu s-a supus nimănui. Iubim un spirit care s-a născut învingător, prin însăşi natura lui. Şi care a rămas mereu învingător, indiferent de greutăţile anilor.

Fiecare rapidist are istoria lui. Fiecare rapidist are 1923-ul lui, 90-ul lui, bucuriile şi tristeţile lui. 1923-ul meu a fost pe la vârsta de 10 ani, ba chiar puţin mai înainte. Atunci am simţit gustul de alb-vişiniu pentru prima oară. Atunci a început micuţa mea istorie de rapidist. Cuvântul “Rapid” îmi era familiar, dar nu eram încă suficient de lucid ca să-i înţeleg spiritul. Am moştenit Rapidul de la tata, care şi el e rapidist de mic, şi l-am purtat cu mândrie în inimă până astăzi, când Rapidul încheie cel de-al nouălea deceniu de magie. Cu ocazia asta, vreau să-i mulţumesc Rapidului pentru câteva lucruri.

Vreau să-i mulţumesc pentru modul cum mă simt când sunt pe stadion. Nu numai pe Giuleşti, pe orice stadion unde joacă Rapidul. Eu cred că Rapidul e acolo unde cântă nişte nebuni, fluturând steaguri alb-vişinii. Chiar dacă Giuleştiul e casa noastră, noi suntem peste tot acasă, o ştie toată lumea. Dar, să revin, că am luat-o pe câmpii. Îţi mulţumesc Rapidule, pentru că atunci când sunt pe stadion şi cânt din toată inima, restul lumii nu mai contează. Din partea mea, să se dărâme lumea, atunci când strig “Hai Rapid!” pe stadion, orice altceva piere în importanţă. Îţi mulţumesc, Rapidule, pentru trăirile incredibile pe care mi le dai, pentru echilibrul ăsta pe care, cu nebunia ta, mă obligi să-l ţin între agonie şi extaz. Îţi mulţumesc, Rapidule, pentru cele 90 de minute incomparabile petrecute, săptămână de săptămână, alături de tine.

Pentru ce să-i mai mulţumesc eu Rapidului meu? Ah, ar fi atât de multe, că nici nu ştiu dacă am cuvinte pentru toate. Rapidule, îţi mulţumesc că m-ai învăţat ce înseamnă să iubeşti necondiţionat un spirit. În fiecare an îmi predai o lecţie de iubire. În fiecare an îmi arăţi că nu contează să fii primul în clasament, atâta timp cât eşti în galeria care cântă cel mai tare. Mi-ai arătat în repetate rânduri cât de important este ca după fiecare înfrângere să ridic pumnii în aer şi să strig: “De astăzi, te iubesc şi mai mult, Rapidule!” Îţi mulţumesc că m-ai învăţat cum să transform suferinţa în iubire.

Îţi mulţumesc, Rapidule, pentru toate poveştile născute din iubirea nemărginită a frumoşilor tăi nebuni. Atâtea şi atâtea poveşti, Doamne, parcă am împlini 900 de ani, nu 90. S-ar scrie romane, dacă le-am pune pe toate la un loc. Şi cât de frumoase sunt toate! Şi cât de norocoşi suntem că iubim ceva ce e în stare să nască atâtea şi atâtea poveşti de viaţă, metafore, lacrimi, nebunii.

Îţi mulţumesc, Rapidule, că, de fiecare dată când aud un tren, rămân fascinat de glasul sacadat al roţilor, amintindu-mi cu bucurie şi nerăbdare de tobele ce bat cu atâta putere în Grant.

Îţi mulţumesc, Rapidule, că ai puterea să urci oamenii pe blocuri.

Îi mulţumesc, Rapidule, că mi-ai oferit cea mai mare onoare, alegându-mă să fac parte din marea familie vişinie.

Îţi mulţumesc, Rapidule, că ai rezistat până azi, în condiţii în care nicio altă echipă n-ar fi făcut-o.

Ai ajuns la 90 de ani, Rapidul meu drag. Mai ai ceva până la infinit. Noi vom pleca din această lume, cândva, dar tu vei continua să dăinui. Vei continua să bucuri inimi, până la sfârşitul veacurilor, vei rămâne cel mai frumos sentiment al fotbalului, vei rămâne acel etalon de iubire, amestecată cu nebunie, şi cu mai ştiu eu ce alte sentimente indescriptibile, la care ar trebui să aspire orice suporter de fotbal. Vei rămâne echipa aceea nebună, fără de care fotbalul ar fi lipsit de culoare. Un fotbal infirm de Rapid e doar o absurditate, pe care eu, unul, nu pot să o concep.

Te iubesc, Rapidule! Atât pot să mai zic. De fapt, poate că doar atât trebuia să zic. Te iubesc în fiecare clipă. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că te-a aşezat pe creştetul fotbalului, în 1923, ca o strălucitoare coroană cu lauri. Te iubesc, club regesc. Şi n-aş renunţa la tine nici pentru toate bogăţiile din lume. Pentru că bogăţiile pe care mi le oferi tu sunt nepreţuite.

La mulţi ani, Rapidule!

Like this on Facebook

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Suflet de rapidist

La mulţi ani, Giuleşti drag!

Giuleştiul nostru împlineşte astăzi 74 de ani. Aproape trei sferturi de secol. O viaţă de om. O viaţă de stadion, mai bine zis. A trecut prin multe bătrânul. A văzut de toate, a trăit momente pe care orice alt stadion din lume ar fi invidios, chiar şi cele celebre, din campionatele mari. Giuleştiul n-a avut nevoie de un campionat mare pentru a simţi gustul fotbalului, pentru că a avut Rapidul, pe care cu căldură l-a primit în braţele sale, pe 10 iunie 1939. Atunci a început povestea minunatei simbioze dintre o echipă magică şi tribunele de lângă teatru, de lângă şine, de lângă iubire. Giuleştiul a trecut prin multe, dar, chiar dacă a ajuns la bătrâneţe, cu siguranţă mai are multe de văzut.

Giuleştiul nu e orice stadion. Nu e un simplu punct pe o hartă fotbalistică. Nu e un loc unde doar se joacă fotbal şi spectatorii aplaudă. În Giuleşti se trăieşte. Mai mult decât oriunde. De cum zăreşti semeţele nocturne sprijinite-n ceruri, inima îţi tremură. Mergi pe trotuar, cu steagul sus, fluturând în aerul din ce în ce mai vişiniu. Ai fularul la gât şi nimic nu mai contează. Când Giuleştiul e aproape, toate gândurile şi amintirile care nu au legătură cu Rapidul îţi evadează instantaneu din memorie. Îţi dedici sufletul Rapidului. Pentru că, în cele două ore petrecute în Giuleşti, nimic nu mai contează.

În Giuleşti, istoria se scrie cu cerneala nebuniei, condeiul desenând traiectorii nemaivăzute prin văzduhul nostalgic, cu driblinguri scoase din pălărie şi cu suflete abia ţinându-şi echilibrul între agonie şi extaz. A văzut multe Giuleştiul şi anii au trecut peste el. Se vede cu ochiul liber. Însă, chiar dacă fizic nu mai are nimeni grijă de el, spiritul său a rămas la fel de viu ca întotdeauna. Viaţa a aruncat multe asupra Giuleştiului, dar el a rezistat. A rezistat datorită spectacolului, magiei, nebuniei cu care bolnavii de Rapid l-au cotropit în mii de meciuri. Giuleştiul ne-a dus în cărcâ 74 de ani. Doamne, câte ar povesti, dacă ar avea gură să vorbească. Câte cărţi s-ar scrie de pe urma şoaptelor lui, născute din vremuri.

Giuleştiul va continua să existe. Chiar şi atunci când nu va mai fi fizic, el va exista în sufletele noastre. Spiritul lui va dăinui, pentru că spiritul nu moare niciodată.

La mulţi ani, bătrâne Giuleşti! Rămâi pe veci o casă a sufletelor noastre.

Scrie un comentariu

Din categoria Suflet de rapidist