Arhive lunare: Iulie 2013

“Danezii din Giuleşti” – Istoria unui meci ciudat, dar cu parfum de altădată

Până aseară, nu trăisem niciodată un Rapid cu vârful picioarelor dincolo de buza prăpastiei către “B”, balansându-se şi încercând să-şi recapete echilibrul, pentru a nu cădea în gol. Auzisem poveşti de la tata, sau de la alţi bătrâni ai Giuleştiului, despre perioade în care Rapidul făcea rocade interminabile între primele două eşaloane, ba reuşind să se salveze în ultima clipă, ba eşuând cum numai el ştie, cu goluri primite când arbitrul trăgea aer în piept ca să fluiere. Aseară, am simţit pe propria piele o fărâmă din acele vremuri. Am văzut un Rapid redresându-se miraculos, cu doar câteva minute înainte de dezastru, ca un pilot priceput, care ridică botul avionului fix înainte ca muntele să-i curme existenţa. Un Rapid venit de pe o plajă aievea, ca Danemarca în ’92, întorcând un rezultat care la pauză părea imposibil de întors. Un Rapid împins de la spate de o tribună pătimaşă şi plină cu oameni care au cântat până târziu în noapte, fără pic de milă faţă de vocile lor. Un Rapid pe care nu l-am mai trăit, într-un moment de compromis, pe care nici el nu cred că l-a mai trăit.

Aseară, în “groapa” din Ştefan cel Mare, Rapidul a jucat un meci pe care spiritul său nu l-a vrut, dar cu care, vrând nevrând, a trebuit să se conformeze. Un baraj impus de sus, din înaltul forurilor fotbalistice româneşti, de oameni care nu au nicio treabă cu fenomene imateriale ca spirit, ideal sau morală, oameni care joacă regulamentele pe degete şi le modelează în aşa fel încât să se adapteze la propriile lor interese (de cele mai multe ori de natură financiară, cum a fost cazul şi acum). Spiritul Rapidului nu a avut nicio vină pentru disputarea acestui baraj. Nu el a cerut să rămână în Liga I în acest fel, nu el a făcut gât că “de ce ne-aţi retrogradat, doar am terminat pe 8?”. Spiritul Rapidului a stat cuminte în banca lui, acceptând cu onoare liga secundă, în ciuda locului salvator ocupat într-un sezon trist, de care ne-am despărţit într-un meci cu Ceahlăul, jucat cu tribunele goale, în care am auzit doar sărutul unui Pancu îngenuncheat în iarba unde ne-a oferit atâtea bucurii (ce bine că nu a fost acela ultimul lui meci). Rapidul a acceptat fără tăgadă să se trezească de dimineaţă, să-şi şteargă roua de pe sandale şi să mai facă un popas în “B”, cine ştie cât de lung.

Rapidul nu a cerut niciodată nimic din ce n-ar fi meritat. Nu a cerut nici acest baraj. Dar a trebuit să se conformeze. Că ne-am pătat sau nu istoria, aici e mult de discutat şi analizat. Cert e că tribuna giuleşteană a făcut tot ce i-a stat în putinţă să arate că nu este de acord cu disputarea meciului şi, din acest punct de vedere, suntem cu conştiinţa împăcată. Mai mult de atât, nu ştiu ce se putea face. Am arătat şi de această dată că nu suntem ca alţii, că nu cerem ceva ce nu ni se cuvine. Am refuzat politicos un penalty care ne-a fost acordat pe nedrept. Că arbitrul nu a luat în considerare părerea noastră şi a menţinut decizia, ei bine, pentru asta noi nu purtăm nicio vină. Da, poate că ar fi trebuit să-l ratăm intenţionat, dar consecinţele ar fi fost, probabil, mult prea grave, şi ar fi pus în pericol poate însăşi existenţa Rapidului. Sunt de părere că Rapid şi-a păstrat sufletul prin faptul că suporterii au susţinut până în pânzele albe corectitudinea şi dreptatea. Alţii n-au zis nici pâs, când o brichetă le-a băgat trei puncte în buzunar.

Dar, să lăsăm zona gri a moralităţii barajului pentru cărţile de istorie. Păreri sunt cu miile, poate că fiecare are dreptatea lui, într-un fel, şi nu cred că vom ajunge vreodată cu toţii la un punct comun. Singurul punct comun rămâne Rapidul şi importanţa existenţei lui. Ca să vorbesc în nume personal, eu nu am fost de acord cu barajul, din prima clipă în care am aflat de el, pe stadionul din Tărtăşeşti. Tocmai de aceea n-am schiţat niciun gest la golurile Rapidului. Mi s-ar fi părut nepotrivit să mă bucur de o victorie, într-un meci pe care nu l-am vrut. Aşa că am ales doar să cânt fără încetare şi să mă bucur de Rapid, fără să mă intereseze câtuşi de puţin soarta meciului şi evoluţia scorului.

Scos din contextul moralităţii şi al regulamentelor, meciul în sine a fost de un rapidism clasic. Ilfovenii au dominat clar prima repriză, fără ca vreun fir de iarbă din terenul lor să se frângă sub călcătura alor noştri. Golul a venit logic în poarta noastră şi, la pauză, deja ne întrebam ce număr purtăm la sandale. Repriza a doua a venit cu un suflu proaspăt în tabăra vişinie, iar băieţii au reuşit să se apropie mai mult de poarta adversă, punând-o în pericol de câteva ori. Nu ştiu ce s-a întâmplat la vestiare, dar a funcţionat. Alex Coman a egalat cu vreo cinci minute înainte de final, trimiţând în vinclu din interiorul careului mare. 1-1, după 90 de minute, urmau prelungirile. Nici nu se uscase bine fluierul de start al lui Tudor, că Alex Ioniţă a aruncat tribunele în aer, marcând după un şut deviat, de la vreo 17 metri. Rapidul învinge şi rămâne în prima ligă, după un meci în care Pancu a jucat 120 de minute, la 36 de ani, deşi a făcut antrenamente cât să le numeri pe degetele de la o mână.

Despre problemele din conducere şi din galerie, precum şi despre perspectivele noului sezon, voi vorbi într-un articol viitor. Deocamdată, vorba lui nea Mitică Popescu, “cel mai important lucru este că Rapid există”.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

„And the Oscar goes to…”. Cum, necum, Rapidul va trăi

Cristescu: „În prezent sunt slabe speranțe să mai cred că pot cumpăra clubul. (…) Sâmbătă se va juca meciul amical de la Tărtășești, apoi vom lua masa împreună și cam asta a fost. Sunt de-a dreptul dezamăgit că s-a întâmplat așa ceva!”

Am încheiat citatul. Nici nu pot să spun că sunt dezamăgit, în condiţiile în care mă resemnasem deja în privinţa acestei vânzări fantomatice şi interminabile. Mulţumim, domnu’ costum lucios, meriţi un Oscar pentru interpretare, iar gheorghe unul pentru scenariu.

Deşi părea că suntem mai aproape ca niciodată să scăpăm de copos, totuşi, cred că n-am fost niciodată mai departe. Pentru că, cel mai probabil, n-a fost niciodată vorba de vreo vânzare. Doar un scenariu bine pus la punct, în ciuda amânărilor ce păreau haotice (cred că au fost programate; nu m-ar mira ca gheorghe să aibă orarul amânărilor agăţat pe peretele din birou). Ne-a fraierit pe toţi, inclusiv pe mine, pentru că aş fi ipocrit să spun că n-am crezut niciodată în această vânzare. La început, chiar am crezut. Apoi, încet, încet, mi-am revenit.

Mâine, s-ar putea să se decidă să rămânem în „A”. U Cluj a câştigat la TAS, sunt mari şanse ca şi noi să ne alăturăm studenţilor pentru un nou sezon în cel mai mizerabil campionat din Europa. Problema e că suntem fără niciun fel de orizont. Nu avem nimic. Ne avem doar pe noi înşine, singurii datorită căruia Rapidul mai rezistă. Probabil copos va rămâne patron şi la anul, în ciuda tipicelor lui văicăreli (există Oscar şi pentru văicăreli? copos ar avea vitrina plină), şi va continua să sugă viaţa din Rapid, pentru cel puţin încă un an, la capătul căruia, probabil vom retrograda matematic. Eu am vrut în „B”. De fapt, am vrut oriunde, numai să scăpăm de cofetar. Acum, dacă rămânem în „A”, nu mă consolează cu nimic. Bine măcar că nu am retrogradat sportiv, aşa, măcar din punct de vedere fotbalistic, suntem curaţi. Şi asta contează, până la urmă. Mirosul ierbii, nu al hârtiilor de prin birouri.

Ne vedem mâine la Tărtăşeşti. După aia, mai vedem. Noi rămânem pe baricade, că Rapidul va trăi. Va găsi el o modalitate.

Doamne-ajută (Rapidul)!

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul