Arhive lunare: Octombrie 2013

Prea frumos, prea ca-n Giuleşti

În 2006, Farul ţinea cu dinţii de un 0-0 în Giuleşti. Rapidul se lupta cu Steaua pentru primul loc, singura motivaţie a Farului fiind banii veniţi dinspre Ghencea, care urmau să recompenseze o eventuală piedică pusă în Grant. Noi am atacat, Farul a ţinut cu dinţii de rezultat şi, la final, sclavii de la malul mării s-au văzut cu banii-n căruţă. Sau în barcă. Noi am plecat acasă trişti şi frustraţi. Ţin minte şi acum drumul spre casă. Îmi venea să mă întorc în Giuleşti şi să bag în poartă cu mâna mea blestemata aia de minge, care n-a avut loc în plasă de sacii de bani puşi în cale de conducătorul acelei echipe ruşinoase. Am trecut peste acel moment. Greu, dar am trecut. Sigur, este genul de meci pe care nu îl poţi uita nici dacă vrei. Dar, am mers mai departe, nimic nu ne doboară.

Sâmbătă seară, Farul a revenit în Giuleşti, de data asta într-un meci de ligă secundă. Nu cred că a existat rapidist pe stadion (exceptând copilaşii care au intrat gratis) care să nu se fi gândit măcar o clipă la acel meci. Care să nu fi pus măcar o parte, dacă nu chiar toată, frustrarea acumulată în urma acelui 2006 în cântecele ce au răsunat în Giuleşti sâmbătă seara. Totul se plăteşte, după cum vom vedea în continuare.

Rapidul a început meciul perfect. A deschis scorul când lumea încă mai pleca de acasă spre stadion, l-a majorat când lumea încă mai intra în stadion. Cu toţii am crezut că meciul e rezolvat, având în vedere şi seria excelentă de victorii din ultimele patru etape. Cu toate astea, sunt convins că niciunul dintre noi nu a uitat că „ăsta e Rapidu’ din Giuleşti”. El nu s-a sinchisit să ne contrazică şi, ceea ce părea o victorie la pas s-a transformat în coşmar, Farul egalând la 2, într-un interval de cinci minute. Giuleştiul fierbea de nervi, plexiglasurile abia mai rezistau picioarelor, înjurăturile curgeau printre scaune.

Cântecele s-au reluat repede şi aripile Rapidului creşteau. Presiunea la poarta înjuratului Curcă se mărea, iar Giuleştiul aştepta cu sufletul la gură golul izbăvirii, golul în care să verse totul. Acesta a venit, până la urmă, în al doilea minut de prelungiri, Ioniţă înfigând mingea în plasă cu un şpiţ răutăcios. Giuleştiul a explodat, eu nu ştiam cum să mai reacţionez de atâta bucurie, m-am îmbrăţişat cu toată lumea, am sărit pe scaune, îmi venea să intru pe teren şi să îl alerg pe Ioniţă, laolaltă cu ceilalţi jucători. Giuleştiul s-a bucurat de parcă ar fi câştigat Liga Campionilor. Lucru absolut normal, având în vedere că, şi într-o finală de Liga Campionilor şi într-un banal meci de liga a doua cu Farul, Rapidul din inimile noastre e acelaşi.

Ăsta e Rapidu’ din Giuleşti, iubeşte-l şi-ai să-nnebuneşti.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul