Arhive lunare: Martie 2015

Impossible is nothing, bă

Ştiam că va fi greu, dar se pare că e mai greu decât greul pe care îl aşteptam. Speram cu tărie să luăm măcar un punct la Giurgiu, dar din păcate, le-am lăsat pe toate Astrei.

Eu cred că diferenţa s-a făcut prin faptul că Astra e echipa mai experimentată, mai sudată, şi probabilmai valoroasă, dacă luăm jucătorii post pe post şi îi comparăm. Alt dezavantaj pentru noi este faptul că atacul suferă foarte mult, atât din cauza atacanţilor (Benson se zbate în zadar, Niculae pare ieşit din formă), cât şi din cauza lipsei unui coordonator, a omului cu pasa decisivă. I-am văzut pe ambii atacanţi venind de mai multe ori până la mijlocul terenului să-şi ia mingi. Mă rog, nu insist pe partea asta, că nu sunt specialist, şi cu siguranţă dom’ profesor ştie mai bine care sunt problemele şi va încerca să le remedieze. Un lucru e clar: marcăm rar, şi fără goluri nu ai cum să obţii puncte.

Salut prezenţa rapidiştilor la Giurgiu, şi îi felicit că au transformat stadionul într-un mic Giuleşti.

Datoria noastră este rămânem în continuare alături de echipă, pentru că, dacă lipsurile din lot pot fi acoperite, lipsa din tribune este de neînlocuit.

Îmi doresc un stadion plin la meciul cu Oţelul. Soarta echipei stă şi în vocile noastre.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Seminţe şi tăcere

Seminţele se mănâncă mai bine în faţa televizorului. La fel e şi cu tăcerea. Unora le era lene până şi să bată din palme. Oare de ce galeria a avut o prestaţie mult mai bună la meciul cu Viitorul? A, stai, că nu în fiecare etapă ai bătut fcsb-ul în etapa precedentă (m-am exprimat ciudat, dar înţelegeţi unde bat).

Galeria a fost fără vlagă azi, tocmai la meciul cu Petrolul, în care cică trebuia să băgăm spaima. Eu cred că abia ne-au auzit. Poate că e nevoie de mai mulţi oameni pe garduri care să menţină tonul, poate că e nevoie de o sonorizare mai bună. Sau poate că, înainte de toate astea, e nevoie ca rapidiştii să conştientizeze că nu vin la meciuri să-şi fută apendicele cu seminţe prăjite, ci să-şi fută vocea. Eu, unul, mă bucur că până mâine nu pot să mă exprim decât prin scris.

Felicitări jucătorilor că au ţinut piept echipei de pe locul 2. Cât despre noi, din tribune, sper să ne revenim.

PS: Cine mănâncă seminţe la stadion ar trebui să rămână după meci să-şi strângă mizeria, drept pedeapsă că din gura lui au ieşit coji în loc de cântece.

Hai Rapid.

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

Din ce în ce mai echipă

La Mediaş, am văzut Rapidul jucând fotbal pentru al treilea meci consecutiv, lucru cu care mă dezobişnuisem, mai ales după turul catastrofal. Am văzut jucători care ştiu să lovească mingea şi să facă o preluare, am văzut determinare şi dorinţă de victorie. Am văzut un meci controlat în mare parte de noi, deşi cu emoţii în unele momente. Lucru normal, având în vedere că echipa încă se rodează.

Ştiţi ce-mi place cel mai mult în acest moment? Ce îmi dă o stare de bine? Să ştiu că străinii de la Rapid joacă şi cu inima. Iar pentru asta trebuie să ne felicităm pe noi, pentru primirea pe care le-am făcut-o. La Rapid a fost mereu important ca jucătorii să pună şi suflet, chiar dacă puţini dintre ei au fost rapidişti din naştere. Galeria Rapidului (chiar sper să ne transformăm într-o „galerie”, m-am săturat să fim „galerii”) are această capacitate de a turna ambiţie şi dragoste direct în sufletele fotbaliştilor, de a pompa sângele în vene şi de a-i convinge că Rapidul e mult mai mult decât o echipă din CV-ul lor. Poate că aceasta e chiar picătura care va umple paharul rămânerii în Liga I. Detaliul care va face diferenţa.

La Mediaş s-a auzit ca în Giuleşti. Am avut impresia că cei 8.000 de rapidişti de la meciul cu Viitorul am făcut cu toţii deplasarea. Felicitări sincere pentru vocea pătrunzătoare cu care aţi zdruncinat liniştea Mediaşului.

Petrolule, eşti gata?

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Doi jucători în minus, opt mii de nebuni în plus

După victoria alor noştri din Ghencea, în faţa echipei care şi-a pierdut buletinul, Viitorul venea în Giuleşti gata să înfrunte un Rapid nou, cu moralul sus, şi cu mii de suporteri încărcaţi de energie şi speranţă, pregătiţi să cânte până în ultima clipă. Un meci care ne părea la îndemână, mai ales că pe banca oaspeţilor se afla regele (în nici un caz al antrenoratului) Hagi, un om care a pustiit de rezultate toate echipele pe ale căror bănci şi-a odihnit posteriorul monarhal, distrugându-le (pe unele chiar de două ori, vezi Galata) şi distrugându-şi, pas cu pas, renumele câştigat în teren.

1-0 în Ghencea şi promisiunea unui Rapid nou au fost motive suficiente pentru a umple Giuleştiul, într-un meci în care adversari nu erau nici Steaua, nici Dinamo (să recunoaştem, în ultimii ani au fost singurele meciuri care închideau casa pe Giuleşti). Un meci cu Viitorul, a doua finală din cele 17, a umplut trotuarul din faţa stadionului, apoi, încet-încet, stadionul. Tribuna a II-a plină ochi, peluza cu doar câteva locuri goale pe la margini, iar la tribuna I nu aveai loc să arunci o jumătate de ac. Un peisaj ideal în Giuleşti (minus peluza închisă), pe care cu toţii ni-l dorim permanentizat, indiferent de rezultate.

Povestea adevărată a acestui meci începe la cea de-a doua eliminare, în urma căreia eram condamnaţi să rezistăm o repriză şi ceva cu doi oameni mai puţin în teren. Este genul de moment în stare să povestească şi peste ani o fărâmă din spiritul Rapidului, prin legătura fantastică creată între cei 8+1 jucători şi cei 8.000+1 nebuni din tribune, care nu numai că au suplinit inferioritatea, dar au transformat-o în superioritate. O armată care nu s-a panicat când a rămas fără doi soldaţi, continuând să lupte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. S-a văzut clar, la meciul cu Viitorul, cât de mult contează tribuna în momentele grele. Suporterii trebuie să ridice echipa atunci când e căzută, să cânte mai tare când echipa e condusă decât atunci când conduce, să bage spaima-n adversari, dar, mai important, să bage curajul în jucătorii proprii. Ai noştri au avut curaj aseară. Şi dăruire, şi ambiţie, şi spirit de sacrificiu. Şi multe altele.

E un egal care ne dă un moral bun, prin prisma condiţiilor foarte grele în care a fost obţinut. Un egal care ne arată că Rapidul e viu, că are un cuvânt de spus. Că e o forţă de luat în seamă. Sunt două puncte pierdute, dacă ne gândim la inconştienţa lui Niculae şi Josl, care, cu puţină stăpânire de sine, puteau evita acele intrări care le-au adus eliminări. Dar e un punct câştigat, dacă ne gândim la sacrificiul şi spiritul de luptă al celor rămaşi în teren. Prefer să rămân cu a doua variantă, cea a punctului câştigat, pentru că în viaţă nu contează ce ar fi fost dacă. Contează ce a fost. Şi ce va mai fi.

Mulţumesc Rapidului pentru o nouă seară în care mi-am pierdut vocea, şi le mulţumesc celor din teren că au înţeles cum trebuie să joci când porţi tricoul Rapidului.

Mergem la Mediaş cu gândul la victorie.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized