După victoria alor noştri din Ghencea, în faţa echipei care şi-a pierdut buletinul, Viitorul venea în Giuleşti gata să înfrunte un Rapid nou, cu moralul sus, şi cu mii de suporteri încărcaţi de energie şi speranţă, pregătiţi să cânte până în ultima clipă. Un meci care ne părea la îndemână, mai ales că pe banca oaspeţilor se afla regele (în nici un caz al antrenoratului) Hagi, un om care a pustiit de rezultate toate echipele pe ale căror bănci şi-a odihnit posteriorul monarhal, distrugându-le (pe unele chiar de două ori, vezi Galata) şi distrugându-şi, pas cu pas, renumele câştigat în teren.
1-0 în Ghencea şi promisiunea unui Rapid nou au fost motive suficiente pentru a umple Giuleştiul, într-un meci în care adversari nu erau nici Steaua, nici Dinamo (să recunoaştem, în ultimii ani au fost singurele meciuri care închideau casa pe Giuleşti). Un meci cu Viitorul, a doua finală din cele 17, a umplut trotuarul din faţa stadionului, apoi, încet-încet, stadionul. Tribuna a II-a plină ochi, peluza cu doar câteva locuri goale pe la margini, iar la tribuna I nu aveai loc să arunci o jumătate de ac. Un peisaj ideal în Giuleşti (minus peluza închisă), pe care cu toţii ni-l dorim permanentizat, indiferent de rezultate.
Povestea adevărată a acestui meci începe la cea de-a doua eliminare, în urma căreia eram condamnaţi să rezistăm o repriză şi ceva cu doi oameni mai puţin în teren. Este genul de moment în stare să povestească şi peste ani o fărâmă din spiritul Rapidului, prin legătura fantastică creată între cei 8+1 jucători şi cei 8.000+1 nebuni din tribune, care nu numai că au suplinit inferioritatea, dar au transformat-o în superioritate. O armată care nu s-a panicat când a rămas fără doi soldaţi, continuând să lupte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. S-a văzut clar, la meciul cu Viitorul, cât de mult contează tribuna în momentele grele. Suporterii trebuie să ridice echipa atunci când e căzută, să cânte mai tare când echipa e condusă decât atunci când conduce, să bage spaima-n adversari, dar, mai important, să bage curajul în jucătorii proprii. Ai noştri au avut curaj aseară. Şi dăruire, şi ambiţie, şi spirit de sacrificiu. Şi multe altele.
E un egal care ne dă un moral bun, prin prisma condiţiilor foarte grele în care a fost obţinut. Un egal care ne arată că Rapidul e viu, că are un cuvânt de spus. Că e o forţă de luat în seamă. Sunt două puncte pierdute, dacă ne gândim la inconştienţa lui Niculae şi Josl, care, cu puţină stăpânire de sine, puteau evita acele intrări care le-au adus eliminări. Dar e un punct câştigat, dacă ne gândim la sacrificiul şi spiritul de luptă al celor rămaşi în teren. Prefer să rămân cu a doua variantă, cea a punctului câştigat, pentru că în viaţă nu contează ce ar fi fost dacă. Contează ce a fost. Şi ce va mai fi.
Mulţumesc Rapidului pentru o nouă seară în care mi-am pierdut vocea, şi le mulţumesc celor din teren că au înţeles cum trebuie să joci când porţi tricoul Rapidului.
Mergem la Mediaş cu gândul la victorie.
Un om vişiniu 