Arhive pe categorii: Suflet de rapidist

Când tot stadionul era o galerie

Acest articol porneşte de la o simplă fază de joc. De fapt, de la două. Prima s-a născut acum ceva mai bine de şapte ani. Suntem în Giuleşti. Daniel Niculae primeşte mingea undeva aproape de mijlocul terenului, avansează câţiva metri şi trage, de la o distanţă ridicol de mare, chiar şi pentru un atacant valoros, ca el. O ghiulea cu ţintă precisă. Uneori, încerc să-mi imaginez ce i-a şoptit mingea barei, când a trecut pe lângă ea şi s-a dus dincolo de linia porţii, în ochiul de plasă ţintit de Nico de peste mări şi ţări. Pe vremea aia jucam cu Hamburg şi deschideam scorul în Giuleşti. Eu eram la tribuna a doua. Cealaltă fază despre care vorbesc s-a produs în amicalul cu Râmnicu Vâlcea, jucat miercuri seară, în Giuleşti. Un meci fără miză, într-un contrast ameţitor faţă de disputa cu nemţii. La fel, Nico, reîntors temporar acasă, primeşte mingea şi şutează violent, din afara careului. N-a mai ochit aşa de bine ca în 2006 şi mingea s-a dus peste poartă, nu înainte de a oferi transversalei un sărut violent. Am văzut faza tot de la tribuna a doua, acolo unde m-am reîntors după mulţi ani, chiar la acest meci.

Când l-am văzut pe Nico şutând, am avut o revelaţie, un şoc. Nu diferenţa dintre mizele celor două jocuri m-a bulversat. Nu m-a interesat că atunci îl aveam adversar pe Van der Vaart, iar acum ne luptăm cu Briceag. Nu contează că atunci ne băteam pentru sferturile Cupei UEFA, iar acum ne aflăm la startul unui sezon de “B”. Nu era în niciun fel vreo nostalgie după performanţă, deşi nu pot să fiu ipocrit şi să nu recunosc că mi-a plăcut să văd Rapidul atât de sus. Oricum, astea-s lucruri trecătoare. Cum au trecut acele vremuri în care speriam Europa, la fel de repede or să treacă şi vremurile în care ne zbatem în a doua ligă. În fotbal, totul trece foarte repede, de-aia e important să te bucuri de moment. Să trăieşti clipa, chiar dacă sună ca un clişeu. Aici vorbesc de tribune. Dacă în teren, totul e trecător, jucători, antrenori, performanţe, şi aşa mai departe, în tribune trebuie să existe o statornicie. O viaţă continuă, o pulsaţie veşnică şi constantă. Un cântec neîntrerupt. Mi-am amintit cum era în 2006. (Să lăsăm la o parte că atunci jucam în primăvara europeană, iar miercuri a fost un amical de liga a doua. Aici e vorba de altceva.) Mi-am amintit că stadionul era o galerie. Cânta toată lumea. Nu fiecare ce voia, ci toţi acelaşi cântec. Când se dădea tonul, 20.000 de oameni formau un cor. Răsunam. Miercuri n-am mai răsunat.

Aşa era atunci, sau cel puţin aşa îmi amintesc eu. Acum parcă e altă lume în Giuleşti, parcă ne-au luat locul alţi suporteri. Acum se aud câte trei-patru cântece diferite în acelaşi timp. Acum fiecare face ce-l taie capul, fiecare se rupe de întreg (care întreg?) şi încearcă să se remarce, să se impună pe cont propriu. Acum ne batem între noi, la un amărât de amical, fără importanţă. Acum ne dăm pumni şi picioare pe iarba din Giuleşti, în ziua când Rapidul împlineşte 90 de ani. Acum interesul Rapidului a căzut în plan secund. Am uitat că ţelul nostru comun e binele Rapidului din Giuleşti, cel care ne-a oferit atâtea bucurii inegalabile. Putem fi suporteri o mie de ani de acum încolo, şi tot i-am rămâne îndatoraţi. Am uitat că nimeni altcineva în afara noastră nu poate ţine în viaţă Rapidul, iar dacă noi suntem dezbinaţi, Rapidul poate dispărea instantaneu. Venim în Giuleşti şi uităm să cântăm, dar telefoanele şi seminţele nu le uităm niciodată. Venim să ne uităm la meci, în loc să fim parte din el, prin cântecele noastre. Venim pe Giuleşti îmbrăcaţi în verde, negru sau portocaliu, în loc de culorile noastre frumoase. (Poate îmi explică şi mie cineva de ce membrii brigăzilor nu se îmbracă niciodată în culorile echipei, ba chiar în culori care contrastează flagrant şi cu albul şi cu vişiniul. Nu dau cu parul, întreb din pură curiozitate, ca simplu necunoscător în ale ultraseriei.) Ne-am îndepărtat unii de alţii, ne-am îndepărtat de Rapid. Nici măcar nu mai venim la meciuri. Nu o mai ducem mult timp în felul ăsta. E trist să văd mai multe scaune goale, e trist că glasul Giuleştiului se aude din ce în ce mai slab. E trist că nu mai suntem acolo unde ar trebui să fim şi unde PUTEM să fim.

Un singur lucru nu e trist: speranţa că lucrurile se vor îndrepta. Am scris peste o sută de articole despre Rapidu’ din Giuleşti şi niciodată, oricât de grea era situaţia, nu am încheiat într-o notă pesimistă. Nu am să o fac nici acum. Pentru că în Giuleşti încă mai există ceva din care spiritul nostru inconfundabil poate să renască. Încă se mai simte miros de libertate, de nebunie, de unitate. Încă mai avem timp să ne resincronizăm, să redevenim cum eram înainte, şi poate chiar mai bine. De noi depinde. De fiecare dintre noi. Trebuie să lăsăm deoparte orice altceva şi să venim la stadion doar pentru Rapid. Să uităm orice, să iertăm, să îngropăm în trecut tot ce ne-ar putea îndepărta de echipa asta. Să cântăm pentru Rapid, să simţim numai pentru el. E păcat de tot ce s-a construit în ăştia 90 de ani.

Ne e la îndemână să fim iarăşi cei mai buni, trebuie doar să vrem.

Hai Rapid! Spre vremuri mai bune.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

Despre Oamenii din Giuleşti

Acum, pe Giuleşti, sunt nişte oameni. Pardon, Oameni, cu “O” mare. Oameni care încă mai cred în ceva. Cu obstinaţie. În ce? Poate în iluzia că fotbalul nostru ar putea fi mai bun decât este, vorba lui nea Vanea. Poate, cu o naivitate copilărească, au impresia că pot schimba ceva cu gestul lor extrem. În disperarea lor, a noastră, nu realizează că cei cărora li se adresează trăiesc la un nivel inferior, de la care nu-i vor înţelege niciodată. Că oamenii cu suflet mare nu pot găsi căi de comunicare cu oamenii fără suflet. Nu-i pot convinge de nimic, nu le pot zgândări inima, nu le pot atinge coarda sensibilă, pentru că oamenii cu chip de monstru nu au sensibilitate, sub nicio formă. Dar Oamenii cu suflet şi-au înălţat corturile, s-au întins pe iarbă, au renunţat la mâncare, hrănindu-se doar cu iubirea de Rapid. Poate că şi ei sunt conştienţi că nu vor schimba nimic. Că Sandu şi Dragomir sunt prea lipsiţi de scrupule ca să fie deranjaţi de o mână de nebuni care au renunţat la mâncare pentru o amărâtă de echipă de cartier, cu trei campionate în vitrină. Cei doi distrugători ai fotbalului românesc au călcat pe atâtea cadavre, ce mai contează 20, 30, 40? Dacă Oamenii ştiu asta şi totuşi au venit, sunt cu atât mai mult de lăudat. Să lupţi pentru o cauză pierdută din start, iată ce curaj nebun pot avea Rapidiştii.

Am fost plimbaţi din Liga I în Liga a II-a, în funcţie de interesele unor nemernici care urăsc fotbalul. Am fost retrogradaţi, apoi puşi să jucăm un baraj unic în lume şi fără sens. Am fost târâţi, batjocoriţi, umiliţi, atât de forţe externe, cât, mai ales, de propriul (fost?) patron. Cu toate astea, a rămas ceva acolo, care nu poate fi doborât, nici măcar dacă Rapidul ar dispărea cândva. A rămas acea onoare cu care spiritul Grantului ne-a crescut încă din faşă, acea traiectorie către dreptate, de la care nu ne abatem niciodată, indiferent cât de puternice sunt forţele care ne îmbrâncesc. Acea nebunie (până la urmă, cred că ăsta e termenul care descrie cel mai bine Giuleştiul) de a ne răzvrăti împotriva celor care murdăresc spiritul adevărat al fotbalului. Care îl ucid cu sânge rece şi apoi îl îngroapă adânc în propria lor mizerie. Rapidismul e un curaj, aşa a fost dintotdeauna. E o încăpăţânare dusă până în absolut. O revoltă neîncetată împotriva a tot ce-i rău în jur.

Gestul celor care şi-au făcut casă în Giuleşti, de data asta la propriu, descrie perfect gradul extrem de disperare la care a ajuns rapidistul anului 2013. O disperare pe care nu cred că vreo altă generaţie de suporteri din istoria acestui club fantastic a mai trăit-o. Rapidul a fost lăsat în paragină de un patron care nu i-a vrut binele în niciun moment. Între Copos, Sandu şi Dragomir eu pun semnul egal, fără niciun fel de ezitare. Sunt toţi o apă şi-un pământ. Sunt toţi şcoliţi în aceleaşi şmecherii, sunt toţi setaţi pe modul “distrugere” şi nimic nu-i poate convinge să renunţe. Şi ei sunt încăpăţânaţi, dar în sensul rău. Cu toţii au contribuit să ne aducă pe marginea prăpastiei, acum doar o adiere de vânt ne mai desparte de hău. “Faliment”, un cuvânt pe care, de ceva vreme încoace, l-am auzit la fel de des ca “Rapid”. El atârnă deasupra capului nostru şi, probabil, pe 13 septembrie, va cădea, în sfârşit, şi va pune capăt unui capitol. Doar unui capitol, nu şi poveştii. Povestea Rapidului se va scrie în continuare, cu o cerneală şi mai puternică, iar Giuleştiul va continua să existe, sub o formă sau alta, chiar şi în Liga a 5-a, unde vor să ne alunge. Ei n-au înţeles nici acum că armele lor nu sunt capabile să ne distrugă spiritul, după cum ceva material nu poate distruge niciodată ceva imaterial.

Bravo vouă, care aveţi curajul să vă riscaţi propria sănătate pentru Rapid şi pentru un scop nobil. Sunt sigur că şi alţii ar vrea cu tot dinadinsul să fie acolo, dar nu au cum, din motive obiective. Chiar dacă nu suntem acolo, cu toţii avem inima alături de voi. Toate inimile noastre bat pentru Rapid. Toate inimile care iubesc frumuseţea fotbalului trebuie să bată pentru dreptate. Azi în Giuleşti, mâine în toată ţara.

Vreau să-l felicit din toată inima pe Bogdan Marius, Rapidistul care a parcurs pe jos drumul de la Târgovişte la Giuleşti. Asemenea gesturi nici nu merită cuvinte. Trebuie doar să te ridici în picioare şi să aplauzi.

Rapidul nu va muri niciodată, indiferent cât de greu va fi lovit.

Un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

“Danezii din Giuleşti” – Istoria unui meci ciudat, dar cu parfum de altădată

Până aseară, nu trăisem niciodată un Rapid cu vârful picioarelor dincolo de buza prăpastiei către “B”, balansându-se şi încercând să-şi recapete echilibrul, pentru a nu cădea în gol. Auzisem poveşti de la tata, sau de la alţi bătrâni ai Giuleştiului, despre perioade în care Rapidul făcea rocade interminabile între primele două eşaloane, ba reuşind să se salveze în ultima clipă, ba eşuând cum numai el ştie, cu goluri primite când arbitrul trăgea aer în piept ca să fluiere. Aseară, am simţit pe propria piele o fărâmă din acele vremuri. Am văzut un Rapid redresându-se miraculos, cu doar câteva minute înainte de dezastru, ca un pilot priceput, care ridică botul avionului fix înainte ca muntele să-i curme existenţa. Un Rapid venit de pe o plajă aievea, ca Danemarca în ’92, întorcând un rezultat care la pauză părea imposibil de întors. Un Rapid împins de la spate de o tribună pătimaşă şi plină cu oameni care au cântat până târziu în noapte, fără pic de milă faţă de vocile lor. Un Rapid pe care nu l-am mai trăit, într-un moment de compromis, pe care nici el nu cred că l-a mai trăit.

Aseară, în “groapa” din Ştefan cel Mare, Rapidul a jucat un meci pe care spiritul său nu l-a vrut, dar cu care, vrând nevrând, a trebuit să se conformeze. Un baraj impus de sus, din înaltul forurilor fotbalistice româneşti, de oameni care nu au nicio treabă cu fenomene imateriale ca spirit, ideal sau morală, oameni care joacă regulamentele pe degete şi le modelează în aşa fel încât să se adapteze la propriile lor interese (de cele mai multe ori de natură financiară, cum a fost cazul şi acum). Spiritul Rapidului nu a avut nicio vină pentru disputarea acestui baraj. Nu el a cerut să rămână în Liga I în acest fel, nu el a făcut gât că “de ce ne-aţi retrogradat, doar am terminat pe 8?”. Spiritul Rapidului a stat cuminte în banca lui, acceptând cu onoare liga secundă, în ciuda locului salvator ocupat într-un sezon trist, de care ne-am despărţit într-un meci cu Ceahlăul, jucat cu tribunele goale, în care am auzit doar sărutul unui Pancu îngenuncheat în iarba unde ne-a oferit atâtea bucurii (ce bine că nu a fost acela ultimul lui meci). Rapidul a acceptat fără tăgadă să se trezească de dimineaţă, să-şi şteargă roua de pe sandale şi să mai facă un popas în “B”, cine ştie cât de lung.

Rapidul nu a cerut niciodată nimic din ce n-ar fi meritat. Nu a cerut nici acest baraj. Dar a trebuit să se conformeze. Că ne-am pătat sau nu istoria, aici e mult de discutat şi analizat. Cert e că tribuna giuleşteană a făcut tot ce i-a stat în putinţă să arate că nu este de acord cu disputarea meciului şi, din acest punct de vedere, suntem cu conştiinţa împăcată. Mai mult de atât, nu ştiu ce se putea face. Am arătat şi de această dată că nu suntem ca alţii, că nu cerem ceva ce nu ni se cuvine. Am refuzat politicos un penalty care ne-a fost acordat pe nedrept. Că arbitrul nu a luat în considerare părerea noastră şi a menţinut decizia, ei bine, pentru asta noi nu purtăm nicio vină. Da, poate că ar fi trebuit să-l ratăm intenţionat, dar consecinţele ar fi fost, probabil, mult prea grave, şi ar fi pus în pericol poate însăşi existenţa Rapidului. Sunt de părere că Rapid şi-a păstrat sufletul prin faptul că suporterii au susţinut până în pânzele albe corectitudinea şi dreptatea. Alţii n-au zis nici pâs, când o brichetă le-a băgat trei puncte în buzunar.

Dar, să lăsăm zona gri a moralităţii barajului pentru cărţile de istorie. Păreri sunt cu miile, poate că fiecare are dreptatea lui, într-un fel, şi nu cred că vom ajunge vreodată cu toţii la un punct comun. Singurul punct comun rămâne Rapidul şi importanţa existenţei lui. Ca să vorbesc în nume personal, eu nu am fost de acord cu barajul, din prima clipă în care am aflat de el, pe stadionul din Tărtăşeşti. Tocmai de aceea n-am schiţat niciun gest la golurile Rapidului. Mi s-ar fi părut nepotrivit să mă bucur de o victorie, într-un meci pe care nu l-am vrut. Aşa că am ales doar să cânt fără încetare şi să mă bucur de Rapid, fără să mă intereseze câtuşi de puţin soarta meciului şi evoluţia scorului.

Scos din contextul moralităţii şi al regulamentelor, meciul în sine a fost de un rapidism clasic. Ilfovenii au dominat clar prima repriză, fără ca vreun fir de iarbă din terenul lor să se frângă sub călcătura alor noştri. Golul a venit logic în poarta noastră şi, la pauză, deja ne întrebam ce număr purtăm la sandale. Repriza a doua a venit cu un suflu proaspăt în tabăra vişinie, iar băieţii au reuşit să se apropie mai mult de poarta adversă, punând-o în pericol de câteva ori. Nu ştiu ce s-a întâmplat la vestiare, dar a funcţionat. Alex Coman a egalat cu vreo cinci minute înainte de final, trimiţând în vinclu din interiorul careului mare. 1-1, după 90 de minute, urmau prelungirile. Nici nu se uscase bine fluierul de start al lui Tudor, că Alex Ioniţă a aruncat tribunele în aer, marcând după un şut deviat, de la vreo 17 metri. Rapidul învinge şi rămâne în prima ligă, după un meci în care Pancu a jucat 120 de minute, la 36 de ani, deşi a făcut antrenamente cât să le numeri pe degetele de la o mână.

Despre problemele din conducere şi din galerie, precum şi despre perspectivele noului sezon, voi vorbi într-un articol viitor. Deocamdată, vorba lui nea Mitică Popescu, “cel mai important lucru este că Rapid există”.

Un comentariu

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

„Nouă decenii fermecătoare” – La mulţi ani, Rapid!

90 de ani. O istorie lungă. Nu cea mai lungă, dar, cu siguranţă, cea mai bogată. De departe cea mai bogată. Sunt echipe a căror întreagă istorie, de la semnarea actului de înfiinţare, până în prezent, nu ating nici măcar măreţia unui singur an din istoria Rapidului nostru. Un Rapid care a făcut ochi în funinginea triajului din 1923. Demult. Tare demult. Sunt vremuri atât de îndepărate, încât parcă nici n-au existat. În acelaşi timp, însă, ele par la fel de aproape ca ziua de ieri. Ce paradox demn de Giuleşti. E ziua Marelui Rapid. E prilej de mare sărbătoare în inimile noastre, chiar dacă vremurile sunt atât de grele. E timpul să ne aducem aminte, e timpul să credem cu tărie în puterea spiritului nostru. E timpul să arătăm din nou lumii ce înseamnă Rapidul, echipa noastră cu istorie curată.

Mi-a fost greu să încep acest articol. Fără să vreau, gândul mi-a fugit la realitatea grea în care ne aflăm. Sărbătorim 90 de ani de Rapidism, cu sabia lui Damocles deasupra capului, pentru că soarta miraculosului Rapid pare să atârne de un fir de aţă. Am zis totuşi să iau sabia şi să dau cu ea de pământ, pentru că, la 90 de ani, rapidistul trebuie să lase problemele deoparte şi să umple paharul cu optimism. Aşa ne stă nouă bine. Trebuie să ne mândrim cu Rapidul nostru, pentru că el va exista oricum, oriunde. Când iubeşti un spirit nemuritor, poţi fi sigur că vei avea ce iubi pe vecie. Un spirit călit în 90 de ani de greutăţi şi bucurii, de nebunie pură, de libertate absolută. 90 de ani în care Rapidul nu s-a supus nimănui. Iubim un spirit care s-a născut învingător, prin însăşi natura lui. Şi care a rămas mereu învingător, indiferent de greutăţile anilor.

Fiecare rapidist are istoria lui. Fiecare rapidist are 1923-ul lui, 90-ul lui, bucuriile şi tristeţile lui. 1923-ul meu a fost pe la vârsta de 10 ani, ba chiar puţin mai înainte. Atunci am simţit gustul de alb-vişiniu pentru prima oară. Atunci a început micuţa mea istorie de rapidist. Cuvântul “Rapid” îmi era familiar, dar nu eram încă suficient de lucid ca să-i înţeleg spiritul. Am moştenit Rapidul de la tata, care şi el e rapidist de mic, şi l-am purtat cu mândrie în inimă până astăzi, când Rapidul încheie cel de-al nouălea deceniu de magie. Cu ocazia asta, vreau să-i mulţumesc Rapidului pentru câteva lucruri.

Vreau să-i mulţumesc pentru modul cum mă simt când sunt pe stadion. Nu numai pe Giuleşti, pe orice stadion unde joacă Rapidul. Eu cred că Rapidul e acolo unde cântă nişte nebuni, fluturând steaguri alb-vişinii. Chiar dacă Giuleştiul e casa noastră, noi suntem peste tot acasă, o ştie toată lumea. Dar, să revin, că am luat-o pe câmpii. Îţi mulţumesc Rapidule, pentru că atunci când sunt pe stadion şi cânt din toată inima, restul lumii nu mai contează. Din partea mea, să se dărâme lumea, atunci când strig “Hai Rapid!” pe stadion, orice altceva piere în importanţă. Îţi mulţumesc, Rapidule, pentru trăirile incredibile pe care mi le dai, pentru echilibrul ăsta pe care, cu nebunia ta, mă obligi să-l ţin între agonie şi extaz. Îţi mulţumesc, Rapidule, pentru cele 90 de minute incomparabile petrecute, săptămână de săptămână, alături de tine.

Pentru ce să-i mai mulţumesc eu Rapidului meu? Ah, ar fi atât de multe, că nici nu ştiu dacă am cuvinte pentru toate. Rapidule, îţi mulţumesc că m-ai învăţat ce înseamnă să iubeşti necondiţionat un spirit. În fiecare an îmi predai o lecţie de iubire. În fiecare an îmi arăţi că nu contează să fii primul în clasament, atâta timp cât eşti în galeria care cântă cel mai tare. Mi-ai arătat în repetate rânduri cât de important este ca după fiecare înfrângere să ridic pumnii în aer şi să strig: “De astăzi, te iubesc şi mai mult, Rapidule!” Îţi mulţumesc că m-ai învăţat cum să transform suferinţa în iubire.

Îţi mulţumesc, Rapidule, pentru toate poveştile născute din iubirea nemărginită a frumoşilor tăi nebuni. Atâtea şi atâtea poveşti, Doamne, parcă am împlini 900 de ani, nu 90. S-ar scrie romane, dacă le-am pune pe toate la un loc. Şi cât de frumoase sunt toate! Şi cât de norocoşi suntem că iubim ceva ce e în stare să nască atâtea şi atâtea poveşti de viaţă, metafore, lacrimi, nebunii.

Îţi mulţumesc, Rapidule, că, de fiecare dată când aud un tren, rămân fascinat de glasul sacadat al roţilor, amintindu-mi cu bucurie şi nerăbdare de tobele ce bat cu atâta putere în Grant.

Îţi mulţumesc, Rapidule, că ai puterea să urci oamenii pe blocuri.

Îi mulţumesc, Rapidule, că mi-ai oferit cea mai mare onoare, alegându-mă să fac parte din marea familie vişinie.

Îţi mulţumesc, Rapidule, că ai rezistat până azi, în condiţii în care nicio altă echipă n-ar fi făcut-o.

Ai ajuns la 90 de ani, Rapidul meu drag. Mai ai ceva până la infinit. Noi vom pleca din această lume, cândva, dar tu vei continua să dăinui. Vei continua să bucuri inimi, până la sfârşitul veacurilor, vei rămâne cel mai frumos sentiment al fotbalului, vei rămâne acel etalon de iubire, amestecată cu nebunie, şi cu mai ştiu eu ce alte sentimente indescriptibile, la care ar trebui să aspire orice suporter de fotbal. Vei rămâne echipa aceea nebună, fără de care fotbalul ar fi lipsit de culoare. Un fotbal infirm de Rapid e doar o absurditate, pe care eu, unul, nu pot să o concep.

Te iubesc, Rapidule! Atât pot să mai zic. De fapt, poate că doar atât trebuia să zic. Te iubesc în fiecare clipă. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că te-a aşezat pe creştetul fotbalului, în 1923, ca o strălucitoare coroană cu lauri. Te iubesc, club regesc. Şi n-aş renunţa la tine nici pentru toate bogăţiile din lume. Pentru că bogăţiile pe care mi le oferi tu sunt nepreţuite.

La mulţi ani, Rapidule!

Like this on Facebook

Scrie un comentariu

Din categoria Suflet de rapidist

La mulţi ani, Giuleşti drag!

Giuleştiul nostru împlineşte astăzi 74 de ani. Aproape trei sferturi de secol. O viaţă de om. O viaţă de stadion, mai bine zis. A trecut prin multe bătrânul. A văzut de toate, a trăit momente pe care orice alt stadion din lume ar fi invidios, chiar şi cele celebre, din campionatele mari. Giuleştiul n-a avut nevoie de un campionat mare pentru a simţi gustul fotbalului, pentru că a avut Rapidul, pe care cu căldură l-a primit în braţele sale, pe 10 iunie 1939. Atunci a început povestea minunatei simbioze dintre o echipă magică şi tribunele de lângă teatru, de lângă şine, de lângă iubire. Giuleştiul a trecut prin multe, dar, chiar dacă a ajuns la bătrâneţe, cu siguranţă mai are multe de văzut.

Giuleştiul nu e orice stadion. Nu e un simplu punct pe o hartă fotbalistică. Nu e un loc unde doar se joacă fotbal şi spectatorii aplaudă. În Giuleşti se trăieşte. Mai mult decât oriunde. De cum zăreşti semeţele nocturne sprijinite-n ceruri, inima îţi tremură. Mergi pe trotuar, cu steagul sus, fluturând în aerul din ce în ce mai vişiniu. Ai fularul la gât şi nimic nu mai contează. Când Giuleştiul e aproape, toate gândurile şi amintirile care nu au legătură cu Rapidul îţi evadează instantaneu din memorie. Îţi dedici sufletul Rapidului. Pentru că, în cele două ore petrecute în Giuleşti, nimic nu mai contează.

În Giuleşti, istoria se scrie cu cerneala nebuniei, condeiul desenând traiectorii nemaivăzute prin văzduhul nostalgic, cu driblinguri scoase din pălărie şi cu suflete abia ţinându-şi echilibrul între agonie şi extaz. A văzut multe Giuleştiul şi anii au trecut peste el. Se vede cu ochiul liber. Însă, chiar dacă fizic nu mai are nimeni grijă de el, spiritul său a rămas la fel de viu ca întotdeauna. Viaţa a aruncat multe asupra Giuleştiului, dar el a rezistat. A rezistat datorită spectacolului, magiei, nebuniei cu care bolnavii de Rapid l-au cotropit în mii de meciuri. Giuleştiul ne-a dus în cărcâ 74 de ani. Doamne, câte ar povesti, dacă ar avea gură să vorbească. Câte cărţi s-ar scrie de pe urma şoaptelor lui, născute din vremuri.

Giuleştiul va continua să existe. Chiar şi atunci când nu va mai fi fizic, el va exista în sufletele noastre. Spiritul lui va dăinui, pentru că spiritul nu moare niciodată.

La mulţi ani, bătrâne Giuleşti! Rămâi pe veci o casă a sufletelor noastre.

Scrie un comentariu

Din categoria Suflet de rapidist

Giuleşti, ploaie, tristeţe, renaştere

Trebuie să înceapă meciul în Giuleşti şi tribunele sunt goale. Uneori, viaţa e mai absurdă decât pot pricepe. Încă aştept să năvălesc în peluză, după minutele de frustrare petrecute la coadă, să-mi îmbrăţişez fraţii şi surorile vişinii şi să-mi dreg vocea pentru concertul nebun pe care îl vom da împreună. Dar sunt acasă. Sunt departe de Rapid. Sunt departe de acel loc în care mă simt mai viu ca oriunde în altă parte. Degeaba mi-am luat şapca şi fularul, stau pe mine ca pe manechinele din vitrină. Mă vede tata. “Iar pleci?” “De data asta, nu…” Începe meciul, dar liniştea Giuleştiului mă zgârie pe suflet, aşa că îmi pun galeria pe fundal, ca să-mi mai aline suferinţa. Cum să nu ne luăm rămas bun de la Rapid? Cum? Ridic eşarfa, dar e doar un reflex. Era momentul imnului nostru minunat. Îl fredonez involuntar în vârful buzelor. Rapidul joacă pentru ultima oară. Dar va renaşte.

În Giuleşti, apa toarnă din nori, scurgându-se pe scaunele ce aşteaptă în zadar să fie călcate de nebunii frumoşi. Galeria din Ceruri suspină. Aşezaţi frumos în tribunele din Rai, Moţu Pittiş, Puiu Călinescu, Sandu Neagu, Rassie, împreună cu ceilalţi mulţi, prea mulţi, Doamne, îşi pun fularele şi cântă. De acolo de sus, şi ei ştiu că e ultimul. Dar ei sunt mai liniştiţi, Dumnezeu le-a promis că va ţine Rapidul în viaţă şi de la anul. Noi, aici pe pământ, suntem plini de îndoieli. Dar şi de speranţă. Am încercat cu toţii să ne imaginăm cum ar fi viaţa fără Rapid şi ori nu am reuşit, ori ne-am speriat de îngrozitoarea privelişte a unei lumi fără vişiniu. Aşa că ne-am refugiat în speranţă. Ba, mai mult, în nădejde. Cumva, ştim şi noi că Rapidul va mai fi.

A fost ultimul. Vă vine să credeţi? Am părăsit Liga I pe o ploaie torenţială, cu un gol fantastic marcat de Herea, cu o bară frumoasă a lui Pancu, aflat, poate, la ultimul meci în tricoul care îi e cel mai drag, cu tribunele goale, aşa cum va fi şi campionatul ăsta nenorocit, de la anul. Gol, gol, gol. Fără Rapid înseamnă fără viaţă. Fotbalul românesc mai respira doar prin nebunia Giuleştiului. Atât. Restul, nici măcar puşi la un loc nu pot umple golul lăsat de Rapidişti în Liga I. Acest campionat îşi merită soarta. Atunci când calci fără milă pe flori, rămâi cu grădina plină de goliciune şi buruieni. Mai răsare timid câte-o petală, la Ploieşti, poate şi la Cluj, dacă “U” va reuşi la TAS, deşi e puţin probabil. În rest, au cam dispărut toate galeriile adevărate din Liga I. Au rămas doar satele, comunele, echipele fantomă, răsărite de nicăieri, şi echipele comuniste, dar ele au spectatori, nu suporteri. Fotbalul românesc era oricum pe aparate, dispariţia Rapidului de pe prima scenă nu face decât să le scoată din priză.

Şi acum, să lăsăm mizerabilul campionat, ce se va scufunda cu totul în câţiva ani, şi să revenim la Rapidul nostru. Un Rapid pe care îl iubim indiferent de liga în care joacă. Este, poate, cel mai important lucru care trebuie să sălăşluiască în sufletele noastre, în aceste momente grele. Să nu uităm că dragostea pentru alb-vişiniu nu are criterii, nu are condiţii, nu are oprelişti. E o dragoste pură, ce vine din adâncurile unei istorii pline de Momente. Da, Momente, cu “M” mare, pentru că asta oferă Rapidul, an de an. De-aia ne-am îndrăgostit nebuneşte de el, de-aia suntem în stare de cele mai mari sacrificii, doar ca să fim acolo unde joacă, de-aia nu putem măcar concepe în minţile noastre un viitor fără fulare şi steaguri. Cineva spunea că iubirea adevărată e aceea a cărei inexistenţe nu poate fi concepută. Viaţa noastră îşi pierde din sens fără Rapid.

Până acum, n-a existat moment greu în istoria Rapidului peste care el să nu poată trece, şi au fost mai multe decât în oricare altă parte. Acesta este cel mai greu. Dar eu sunt convins că îl vom depăşi. Când Dumnezeu a pus Rapidul pe şine, în 1923, nu i-a dat o destinaţie finală. Rapidul nu va fi omorât nici de Copos, nici de Taban, nici de Dragomir, nici de Sandu. Numai Dumnezeu Însuşi ne poate lua Rapidul. În rest, orice forţă pământeană e prea slabă pentru a înfrunta Giuleştiul. Vom trece cu bine de clipele grele ce urmează, dar cu o condiţie: să fim uniţi. Rapidul e bolnav, iar noi suntem singura lui familie. Aşa că trebuie să lăsăm orice altceva deoparte pentru a fi lângă el, oferindu-i toată iubirea de care are nevoie pentru a ieşi cu bine din această încercare. Noi suntem Rapid, nu uitaţi asta.

La finalul partidei, Pancu a sărutat gazonul ud. Poate pentru ultima oară, poate nu. După meci, a spus că ar mai juca un an, dar numai în Liga a II-a. Doamne, am fi de neoprit cu Pancone în teren, cu nebunii în tribune. A fost meciul 200 pentru această legendă vie a Giuleştiului. Dacă te hotărăşti să nu mai continui, eu vreau să îţi mulţumesc de pe acum, Pancone, pentru tot ce ne-ai oferit în aceşti ani minunaţi. Îţi mulţumesc pentru execuţiile memorabile, pentru barele frumoase, pentru pumnul pe care l-ai bătut de-atâtea ori în piept. Îţi mulţumesc pentru modul exemplar în care te-ai comportat în teren şi în afara lui, îţi mulţumesc pentru spiritul tău inconfundabil. Îţi mulţumesc că ne-ai dăruit atâţia ani frumoşi. Eu îmi doresc ca el să mai continue un an. Nu se cade ca Pancone să agaţe ghetele într-un Giuleşti gol. E prea trist, prea nedrept. Pancu al nostru trebuie să părăsească Giuleştiul în aplauze, înconjurat de lacrimile şi iubirea suporterilor care l-au adorat atâţia ani de zile. Adio, dar mai rămâi, Pancone.

Dumnezeu ne încearcă. Mai mult decât pe alţii. Mult mai mult. Eu văd în situaţia de azi o ocazie de a-mi testa iubirea de Rapid. Cred că asta trebuie să vedem cu toţii. Doar în suferinţă ne putem da seama dacă merităm cu adevărat să ne numim Rapidişti.

Ne vedem la anul, acolo unde va fi Rapidul.

Like this on Facebook

9 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist

Despre lacrimi, despre speranţă, despre nebunia noastră

S-a dus şi ultimul meci din Liga I în care am cântat pentru Rapid. Pentru moment, bineînţeles, pentru că vom reveni, şi încă cum. Am mers la Mediaş cu bucurie în suflet, chiar dacă ştiam că e ultima oară. Pe mine nu mă întristează sfârşiturile, pentru că ştiu că urmează noi începuturi. După un drum lung, am ajuns la stadion târziu, intrând abia după golul lui Herea, pe care l-am auzit din glasurile fraţilor vişinii, în timp ce alergam disperat în căutarea porţii de acces. Îmi pare rău că am ratat ultima şansă de a sări pe scaune pentru un gol de-al Rapidului meu, dar asta e viaţa. Mai important e ca Rapidul să existe în continuare, ca să ne putem bucura şi în anul ce va veni de nebunia unui gol. Ce frumos ştim să ne bucurăm, de parcă fiecare gol aduce Liga Campionilor în Giuleşti, în ultima secundă a finalei. Rapid a făcut egal la Mediaş, în ultimul meci de Liga I jucat cu nebunii alături. Dar viitorul e tot vişiniu.

Lacrimile vărsate de Rapidişti la finalul meciului m-au întristat, dar m-au şi bucurat în acelaşi timp. M-au bucurat pentru că sunt dovada iubirii nemăsurate pe care noi o purtăm Rapidului. Unde există lacrimi, există viaţă, există speranţă, şi, cel mai important, există iubire. Şi cum altfel să trăiască Rapidul, decât din dragostea nebună a suporterilor? Noi, ăştia care vom urma echipa şi în Liga a II-a, şi în a III-a, şi în a V-a, dacă va fi cazul de aşa ceva, suntem singurii care ţinem Rapidul în viaţă. Ca întotdeauna. Dependent până la Dumnezeu de dragostea pătimaşă a suporterilor, Rapidul merge înainte, ca un cântec fără oprire, într-o noapte caldă de primăvară, în care a bucurat inimi, a smuls lacrimi şi a făurit prietenii. Rapid e singura echipă în stare să creeze pagini de istorie la fiecare meci, celelalte echipe abia dacă scriu câte-un rând. Prin retrogradarea Rapidului, fotbalul românesc a murit. Va reînvia abia atunci când alb-vişiniul va colora din nou prima scenă. Până atunci, noi vom fi vii alături de Rapid. Oriunde va fi el.

Cine ştie ce va fi de la anul? Poate că lacrimile de la Mediaş s-au datorat mai mult incertitudinii viitorului, decât faptului că era ultimul meci în Liga I. Cei care au bătut atâta drum pentru Rapid nu cred că sunt atât de trişti că Rapidul a retrogradat, pentru că oricum îl vor urma în orice ligă cu inima deschisă, ci mai degrabă că Rapidul nu are ziua de mâine asigurată. De fapt, asta ne doare cel mai tare pe noi toţi, nu faptul că am retrogradat. În “B” am mai fost, chiar perioade lungi, şi am supravieţuit. Ba chiar ne-a întărit asta. Sigur, eu sunt tânăr, nu am prins nicio retrogradare, aşa că nu vorbesc din experienţă, ci din frumoasele poveşti ale tatălui meu şi ale “bătrânilor” Giuleştiului. Ei mi-au spus că Rapidul iese mai puternic din suferinţe. Au dreptate şi asta se va întâmpla şi acum. Fără suferinţă, n-am trăi atât de intens iubirea de Rapid.

Trăim poate cele mai grele vremuri din istoria acestui club. Nu ştiu dacă vreodată în istorie existenţa Rapidului a fost pusă atât de intens la îndoială. Nu ştiu dacă vreodată în cei 90 de ani binecuvântaţi, a existat o forţă mai distrugătoare decât George Copos. Nici măcar pe vremea comunismului. Însă ce a ţinut Rapidul viu la vremuri grele, şi au fost, nu glumă, este valul de iubire vişinie. În aceste momente, nu ştiu ce putem face pentru Rapid, altceva decât să rămânem alături de el. Avem şi noi o parte din vină pentru situaţia la care s-a ajuns, dar, şi dacă eram complet inocenţi, tot aveam o datorie morală faţă de Rapid. O datorie pe care am primit-o la naştere şi pe care, cu bucurie şi onoare, o vom purta până în mormânt.

Să fim uniţi şi activi. Să venim la meciuri. Mulţi. Să umplem stadioanele, în orice divizie am juca. Să fim precum Rapidiştii de pe vremuri, care veneau câte 30-40 de mii. Să uimim în continuare cu iubirea noastră nemărginită, că ea e singura care mai ţine Rapidul în viaţă.

Aş vrea să dedic acest articol lui Ramon Mihăilă, cel care, la numai 20 de ani, a plecat într-o lume mai bună, sărăcind galeria de pe pământ, dar îmbogăţind-o pe cea din Ceruri. Odihneşte-te în pace, frate Rapidist, şi veghează-ne de acolo, dintre legende.

6 comentarii

Din categoria În pas cu Rapidul, Suflet de rapidist