În Giuleşti, tobele nu se vor opri niciodată!

Am sperat din tot sufletul că George Copos va pleca în acest an de la Rapid. Am fost mai sigur ca niciodată că de data asta chiar vom scăpa de el, că în sfârşit a răsărit soarele şi pe strada noastră. În sinea mea, însă, am păstrat tot timpul un sâmbure de scepticism, născut din repetarea a zeci de astfel de momente, în care George Copos a anunţat, scârbit, că s-a săturat de tot şi de toate, ameninţând ba că vinde, ba că i se scufundă bărcile, ba că se aruncă de pe Podul Grant. Acum, lucrurile au intrat pe făgaşul bine ştiut. George Copos stă ascuns, aşteptând să treacă şi această vijelie, pentru a se îmbarca din nou la distrugerea Rapidului. Lucru pe care nu-l va reuşi niciodată, atâta timp cât pe Giuleşti tobele vor bate neîncetat.

Diseară, meciul cu Gaz Metan se joacă fără spectatori, iar sâmbătă, Rapidul se deplasează la Piatra-Neamţ. Joia viitoare, însă, împotriva Astrei, vom juca în casa noastră. Atunci e important să fim cât mai mulţi. Sigur că sunt vremuri grele, sigur că nimic nu te mai îndeamnă să vii la stadion, sigur că viitorul e înceţoşat. Rapidul se află în comă, dar, lăsând stadionul gol, nu facem decât să-l deconectăm de la aparate. Chiar dacă Rapidul se află întins pe pat, cu ochii închişi, cu destinul atârnând de un fir de aţă, dacă punem urechea la pieptul lui, îi simţim inima cum bate în ritmul tobelor din Giuleşti. Cu cât răsunăm mai puternic, cu cât cântăm mai tare, cu atât avem mai multe şanse de a-l resuscita.

Gândiţi-vă că şi protestele sună mai bine, atunci când suntem mulţi. Una e să strige 1.000 de oameni împotriva lui Copos, altfel răsună Giuleştiul cu 7-8.000 de nebuni în tribune. Forţa noastră constă în unitatea celor mulţi. Cu cât stadionul e mai plin, cu atât putem impune un punct de vedere mai autoritar. Nu ştiu dacă putem decide soarta Rapidului, dar ştiu că putem încerca. Iar primul pas este prezenţa pe stadion. Vorba ‘ceea: Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută singuri.

Meciul cu Astra e foarte important, pentru că ne poate califica în semifinalele Cupei României, şi, de acolo, mai este doar un pas până la o nouă finală. Campionatul e pierdut, maximul este un loc în cupele europene, obiectiv care oricum nu ne-ar folosi la nimic, fără investiţiile necesare pentru a putea spera la un parcurs european reuşit. Eu, unul, îmi doresc să câştigăm cupa. Dar nu pentru a juca în Europa, ci pentru a mai simţi şi noi bucuria ridicării unui trofeu deasupra capului. După atâtea suferinţe, câştigarea Cupei României ar fi o pată de culoare, într-o perioadă gri spre negru a existenţei acestui fantastic club de fotbal, pe care îl iubim atât de mult. Rapidu’ nu-i pentru trofee, niciodată n-a fost. Şi, sincer, cred că dacă Rapidul ar lua trofee an de an, şi-ar pierde din farmec. Dar, măcar din când în când, e frumos să mai şi câştigi, mai ales când e vorba de o competiţie atât de veche şi atât de dragă Rapidului, cum e Cupa României.

Cel mai important lucru este să nu lăsăm Rapidul singur. Să ne prezentăm în Giuleşti, la datorie. Nea Vanea, Dumnezeu să-l odihnească, spunea că Rapidul trebuie doar să existe, şi e suficient. Eu vă întreb: poate Rapidul să existe, dacă tobele nu mai bat?